Priveam şi nu îmi venea să cred. Studenta era într-un rând undeva pe la jumătatea sălii. Mai întâi a scos pe bancă un pachet în care avea un hamburger. Apoi a adăugat un plic cu cartofi prăjiţi. Şi un pahar mare cu Coca-Cola. Iar după acestea a deschis caietul, pentru a lua notiţe la cursul care începuse.
Altă dată am păţit-o rău. Eram în tren, veneam de la Viena. În compartimentul de dormit, clasa a II-a, am nimerit cu doi indivizi. Unul era senator la un partid extremist din Parlamentul de atunci. Celălalt, se pare, era vărul său. I se adresa cu o slugărnicie demonstrativă, "Domnu' senator... om important... vere... nenicule...". Au scos un cârnat enorm, cu ceapă, şi au început să roa¬dă la el. Mi-au oferit şi mie o muşcătură. Am refuzat. Am încercat o figură politicoasă, însă probabil că tot ce am reuşit a fost o grimasă. "Dar ce ai? Eşti bolnav?". Bucuros că am găsit o portiţă, am spus fără să clipesc: "Am ceva cu ficatul...". Mare eroare. "Măi băiete, atunci ia ceva care o să îţi facă bine!". Au scos o sticlă de plastic, din acelea pentru suc, plină cu ţuică.
Sunt oare singurul care deplânge apocalipsa manierelor? Sunt sigur că nu. În spaţiul public au proliferat comportamente marginale, dacă nu cumva ilicite. În unele localităţi americane s-a ajuns ca autorităţile locale să adopte ordonanţe municipale pentru a-i împiedica pe unii tineri să umble prin oraş cu pantalonii lăsaţi în vine. Prin Australia, am auzit, sunt regulamente care le interzic pasagerilor să vorbească tare la telefon, în autobuz.
Grija pentru maniere are o istorie îndelungată. În secolul al XVI-lea, italienii au popularizat manualele de bune-maniere. În secolul al XVIII-lea au fost englezii şi francezii cei care au dat tonul. În Marea Britanie, în secolul XX, a fost reglementat şi statul la coadă, în staţia de autobuz.
Trebuie că s-a întâmplat ceva între timp cu societat
