Duminică, 7 iulie 2013, inima OMULUI Lucian Iftimie a încetat să mai bată. Mie greu să spun, acum, suma exactă a lucrurilor bune legate de trecerea d-lui Iftimie pe Pământ. La rugămintea familiei Bonea însă, scriu astăzi rânduri pe care nu mi-aş fi dorit să fiu nevoit a le pune vreodată pe hârtie. Asta pentru că, DA, Lucian Iftimie chiar a fost un OM de care nu ţi-ai fi dorit să te desparţi vreodată.
Nu m-am gândit nicicând la OMUL Lucian Iftimie ca la cineva care va trebui să plece. Mi l-am închipuit, mereu, între cele două anotimpuri ce-i caracterizau felul: al vieţii din Petroşani, la o şuetă cu prietenii la sediul firmei sale din zona pieţei, şi cel al vieţii de la mare, litoralul fiind a doua sa casă. Casă bună, adesea, pentru zecile (dacă nu chiar sutele) de prieteni ai lui Lucian Iftimie.
De duminică încoace, la fel ca pe mulţi dintre cei ce i-au fost apropiaţi, mă macină regretul că n-am apucat să-l sun şi să îi spun, precum unui frate mai mare, MULŢUMESC, PRIETEN DRAG! Pentru toate lucrurile bune pe care mi le-ai spus despre viaţă, pentru toate sfaturile bune, pentru felul în care ai ştiut să aduci o vorbă bună şi bucurie în viaţa celor din jur. Inclusiv a mea.
Am ţinut la Lucian Iftimie pentru că şi Dumnezeu l-a iubit. Şi i-a dat cea mai mare avere din câte există în această lume: o fată, dar şi nepoţi. Şi, judecând după cât de mult îi iubea, socot că Lucian Iftimie a fost un OM bun.
Am ţinut la Lucian Iftimie pentru că m-a învăţat să iubesc dreptatea. M-a învăţat, aşa cum i-a învăţat pe toţi cei din jurul său, că dreptatea e mai presus de chinul piedicilor ce ţi s-ar putea pune pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp.
I-am păstrat lui Lucian Iftimie un loc aparte în gândul meu, şi vreau să cred că şi dumnealui a făcut la fel, pentru că a iubit Valea Jiului, pentru că afacerile sale de la malul Mării Negre plăt
