Viena sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX apare istoricilor ca un spaţiu al contrariilor: pe de-o parte, este spaţiul prin excelenţă conservator, capitală a unui vast şi multinaţional Imperiu, moştenitoare a unei tradiţii catolice şi aristocratice multiseculare. Este una dintre cele mai populate şi mai cosmopolite metropole occidentale, reduta unui regim politic ultraconservator, bastion al stabilităţii politice întruchipat simbolic de împăratul Franz Iosif.

Pe de-altă parte, acest spaţiu este minat de tensiuni sociale şi etnice care vor conduce la începutul secolului al XX-lea la conflicte armate (culminând cu declanşarea Primului război mondial) şi la disoluţia Imperiului Austro-Ungar. Cele două lumi contrastează puternic în această perioadă: moralităţii şi modului de viaţă burghez, germanic şi occidental li se opun, treptat, idei şi curente venite atât din spaţiul artei (Gustav Klimt, Egon Schiele, Alfred Kubin, Oskar Kokoschka – arte plastice, Robert Musil, Franz Kafka, Arthur Schnitzler, Stefan Zweig – literatură), cât şi din spaţiul ştiinţelor cognitive pionerate de lucrările lui Sigmund Freud. Sentimentul unui sfârşit continuu, al disoluţiei vechilor valori şi credinţe morale, al inevitabilului declin şi al iminentei dispariţii sunt teme centrale în operele artiştilor amintiţi anterior. În lucrărilor lor, fie ele de un pronunţat subiectivism (fundamentate pe introspecţie, autoreflexie şi intimitate – mai ales în pictură), fie accentuând caracteristici ale societăţii austriece de la cumpăna celor două veacuri (mai ales în proză), artiştii au suprins nemulţumirile, fricile şi refulările unui grup important din spaţiului social austriac. Folosind discursul psihanalitic freudian, multe dintre motivele şi simbolurile folosite de artişti reliefează dorinţa de a rupe cu trecutul considerat învechit, desuet şi depăşit şi nevoia de a g