În luna martie a anului 1945, trupele aliate au întreprins unul dintre cele mai devastatoare atacuri aeriene asupra Vienei, în care a fost distrus şi interiorul faimoasei opere din oraş.
Opera era deja închisă. Ultimul spectacol avusese loc la 30 iunie 1944, fiind reprezentat “Amurgul zeilor” de nen’tu Wagner, cel adorat de nazişti. O secvenţă a spectacolului conţinea câteva versuri care pot fi considerate premonitorii: “Focul pârjoleşte totul şi se răspândeşte / Zeii ard în flăcări şi miros a peşte.”
Cortina a căzut pentru 11 ani. Marea operă vieneză a fost redeschisă abia la 5 noiembrie 1955, când s-a jucat “Fidelio”, de nen’tu Beethoven, cel înmormântat la Viena. Deşi opera era un obiectiv nu numai turistic, ci şi economic, a stat cu zăvorul pus pe uşă un cârd de 11 ani.
De ce atâta vreme? Fiindcă materialele de construcţie erau bine drămuite, fiindcă banii erau rari şi priorităţile cu totul altele. Întâi trebuiau reparate spitalele, reţeaua de transport în comun în care se făcea simţită prezenţa tramvaielor second-hand din USA… Apoi şcolile, străzile... Altfel spus, întâi trebuia reconstruită Viena, şi abia pe urmă opera din Viena. Logic.
O astfel de logică le lipseşte celor mai mulţi primari şi şefi de judeţe din România de azi. E un desfrâu al banilor publici aruncaţi în stânga şi-n dreapta, pe evenimente culturale fără noimă. Avem oraşe în ruină, dar evenimentele culturale costă ca în Viena. Cu diferenţa că acolo opera aduce bani publici, nu consumă bani publici.
Un astfel de eveniment au fost “Galele operei”. Printre premianţi, l-am remarcat şi pe suceveanul nostru Cristian Adomniţei, fost ministru al Învăţământului. Nu, omul nu s-a apucat de cântat arii din operă, nici de balet, deşi nu m-ar mira dacă într-o zi o face. Era premiat fiindcă avizase acordarea unor bani publici pentru evenimentul respectiv. Un eveniment a cărui orga
