Această afirmaţie ar mai putea rămâne în picioare dacă în viaţa noastră toate ar fi fost bine şi nu s-ar mai fi întâmplat nicio transformare fizică sau în sufletele noastre totul ar fi curs ca mierea pe parcursul a aproape unei jumătăți de veac.

Sâmbătă, la baza sportivă a lui Ionuţ Popa am reuşit să trăim această constatare, când foştii sau mă rog, câţiva dintre foştii componenţi ai echipelor de juniori ale Vagonului şi UTA-ei din anul 1973 şi-au dat întâlnire la depănat de amintiri şi chiar la o miuţă de 20 de minute.

Greşesc dacă spun „şi-au dat întâlnire”, deoarece ideea sublimă de a ne aduna i-a aparţinut lui Călin Chişbora, unul dintre foştii portari al echipei de atunci a Vagonului, alături de el transpirând să ne adune Aurel Nădăban, cândva un mare talent al fotbalului juvenil al Aradului, şi Ovidiu Păcurariu, vagonar cu sânge albastru de când îl ştim.

copul oficial, de fapt, al acestei întruniri a fost dorinţa fiecăruia dintre cei prezenţi să mai poată gusta o dată din aroma nostalgiei unei finale jucate în 1973 pe Stadionul „23 August” din Bucureşti (echivalentul, în grandoare, al „Arenei Naţionale” de acum), o finală jucată nu împotriva oricui, ci a mult mai titratei Dinamo din acele vremuri, un Dinamo care îi avea în componenţă pe Augustin, Lucuţă, Ion Marin, Dinu „Vamă”, Vrânceanu, nume care au ajuns foarte cunoscute de-a lungul vremii.

Nici nu se putea ca la această întâlnire de sâmbătă să lipsească UTA, aici a fost sclipirea ideii lui Chişbora, UTA nu putea lipsi. O dată pentru că UTA ne-a fost adversară de semifinală de care abia am trecut după loviturile de departajare. A doua oară, pentru că UTA e o echipă din Arad şi, în afară de Bucureşti, Aradul a fost singurul oraş din provincie cu două echipe prezente în acestă fază. Şi a treia oară, şi poate e punctul cel mai important, pentru că în echipa UTA-ei au evoluat prieten