La gimnaziu aveam o colegă, Tamara Calogheropol. Locuia într-o casă fără etaj cu ferestrele pe strada Zborului şi cu intrarea pe Mîntuleasa. Părinţii ei se apropiau de 50 de ani. Colega mea învăţa bine, dar nu intra în categoria premianţilor. În clasa a VIII-a, după un extemporal la matematică, la care cei mai mulţi din clasă nu se descurcaseră, Tamara ia 9 +. La şcoala noastră era obiceiul ca părinţii să-şi pună semnătura pe extemporalele progeniturilor. Ne ducem pe rînd cu extemporalele la catedră. Adică fiecare cu cîte o foaie de matematică scrisă de unii pe ambele feţe, de alţii doar pe una. Cînd îi vine rîndul Tamarei, ea se duce la catedră cu două foi. Doamna Croitoru, profesoara de matematică, se uită la cea de-a doua foaie. Mai întîi se încruntă, apoi se uită lung la colega mea şi o întreabă dacă ştia ce voia tatăl ei, dl Calogheropol. Tamara a dat din cap. Profesoara, o femeie orgolioasă, care a avea o îndreptăţită reputaţie că nu greşeşte niciodată, ne spune tuturor (nu-mi amintesc cuvintele, ci doar mesajul) că i se întîmplă prima oară două lucruri: 1.Să greşească în notarea unui extemporal. 2. Ca un părinte să-i atragă atenţia că nota copilului său ar fi trebuit să fie mai mică. Şi asta nu pentru că Tamara ar fi greşit, ci pentru că nu respectase toţi paşii pe care ar fi trebuit să-i facă pentru a ajunge la rezultat. Nouăle cu plus al colegei mele s-a transformat într-un şapte cu felicitări şi cu observaţia profesoarei că Tamara avea cap pentru matematică. L-am cunoscut pe domnul Calogheropol. Un om scund, corect îmbrăcat, dar cu haine care trecuseră şi ele, ca şi el, de prima tinereţe. Nu ştiu la ce la liceu a dat Tamara. Dar am văzut-o în sarafanul negru al elevelor de liceu. La vreun an după aceea familia Calogheropol a dispărut din casa fără etaj, în care am intrat o dată, de ziua Tamarei. Au plecat din ţară? S-au mutat în altă parte a Bu