Cei doi "aplaudaci" din publicul emisiunii mele se căsătoriseră la 68 de ani ai lui. Ea era ceva mai tinerică (66) şi arăta încă foarte bine. Afişau amândoi o iubire atât de evidentă încât până şi eu - care nu am în ADN gena invidiei - parcă o simţeam uşor privindu-i. "Sunteţi împreună de-o viaţă, nu-i aşa?", am speculat ceea ce doream, de fapt, să aud. De-o viaţă, da, se cunoşteau, însă împreună nu erau decât de aproape un an. Fuseseră colegi la Politehnică. Ea îl plăcuse din prima zi şi viceversa, însă el era un timid incurabil şi nu a avut curajul să-i mărturisească. Dacă ea nu-i împărtăşea iubirea? Iar pe ea mama o învăţase că nu se cade ca fata să facă primul pas (aşa era pe atunci). Aşa că au fost cinci ani foarte buni prieteni deşi, în adâncul sufletului, fiecare îl iubea cu patimă pe celălalt. În ultimul an, de ea s-a îndrăgostit un student la Litere. Atunci a simţit el, pentru prima dată, că o pierde. De fapt, cum să pierzi ceva ce nu e al tău?.. Curând, ea a spus "Da". Cu jumătate de gură, pentru că sufletul ei era setat într-o altă direcţie. Dar băiatul cu care o pornea pe drumul vieţii era un om bun, o iubea mult şi ştia că nu-i va fi rău lângă el. La nuntă, al doilea dans l-a dansat cu el. A fost cât pe-aci să-i spună. Dar din nou nu se cădea... Când i-a sărutat mâna, după ce a condus-o la masa mirilor, şi el era cât pe-aci să i se confeseze. N-a avut însă puterea...
Au trecut ani cu nemiluita. După un mariaj scurt, el a rămas singur, renunţând la inginerie şi dedicându-se unor proiecte umanitare. Călătorea mult, le făcea mult bine semenilor. Era şi asta un fel de fericire. Ea şi-a văzut cuminte de casă, a umplut-o cu copii. Primului băiat i-a pus numele lui.
Acum doi ani, un accident stupid l-a luat de lângă ea pe bărbatul cu care tocmai sărbătorise 40 de ani de căsnicie. La înmormântare a venit şi el. I-a strâns mâna
