Finala feminină la Wimbledon a fost oarecum salvată pe final de tresărirea de orgoliu a Sabinei Lisicki, şi ea de origine poloneză, că tot vorbeam despre inflaţia de polonezi în fazele finale. Numele său e mai sonor în pronunţie neaoşă, adică Lişiţki. Dar ea a jucat tern, după pronunţia vestică, Lisichi, care aduce mai degrabă a nume de animal de companie. Ea nu a reuşit să-şi domine emoţiile, prea puternice pentru o sportivă profesionistă. Am mai văzut oameni plângând la tenis, şi mai duri, şi mai dure, dar niciodată în timpul punctelor! După o dublă greşeală în setul secund, ochii Sabinei se umpluseră de lacrimi, pentru ca imediat, după o altă dublă, să curgă pe obraji. Prea multe griji pentru cei dragi, pentru cât de dezamăgiţi ar putea fi ei… Dar şi-a tras imediat sevă din empatia publicului şi aproape că a relansat meciul. Mă gândeam atunci, dacă reuşea fantasticul comeback de la 1-6, 1-5, la ce-ar fi fost apoi în sufletul lui Marion Bartoli. Ar fi fost şi ea pe culmile disperării, dar poate spectatorii n-ar fi empatizat la fel dacă ea şi-ar fi ţinut lacrimile în frâu. A câştigat, deci, “roboţelul cu burtică”, dar un câştig cert a căpătat şi Lisicki, iar asta se va vedea în următoarele ediţii londoneze.

Pentru că nu pot cuprinde şi finala masculină, mă voi limita la câteva vorbe despre semifinale. M-am aflat într-o postură deloc de invidiat: din motive diverse, ţineam cu toţi! Sigur că asta înseamnă satisfacţie garantată oricine ar trece mai departe, dar în acelaşi timp părere de rău pentru învinşi. Şi cum să nu-ţi pară rău după del Potro? Uriaşul a făcut un joc uriaş şi doar gena de campion a lui Djokovic l-a salvat pe acesta. După Janowicz regretele sunt mai puţine, el e tânăr şi va avea timp să se mai rafineze, nu neapărat în ceea ce priveşte loviturile, cât atitudinea şi concentrarea. Finala sper s-o fi câştigat Murray, să se descătuşeze odată şi g