Cât de veche o fi metoda strângerii de bani pentru protocolul consacrat comisiei de bacalaureat? Parcă, vorba lui Arghezi dintr-o glumă celebră, mi-a aduc aminte… Ea nu a fost cu siguranţă ideea vreunui adolescent aflat în pragul aşa-zisului examen de maturitate. Mai degrabă a fost ideea vreunui director de liceu interesat să se pună bine (n-o fi fost prima dată. Prima dată o fi fost… protocolar pe banii lui) să obţină, cu elevii săi, rezultate care să-i aducă lauri, în concluzie să-şi cumpere notorietatea şi, implicit, funcţia. Director căruia i s-au alăturat câţiva părinţi dispuşi să cotizeze pentru ca odraslele lor nu doar să ia examenul, ci, dacă se poate, să-l ia cu note cât mai mari.
Pe măsură ce constituirea fondurilor de protocol s-a încetăţenit, s-au adăugat şi alţi părinţi, cu comentarii sau nu, toţi sau aproape toţi sacrificând până la urmă ceva bănuţi pentru bac-ul odraslelor. Şi, concomitent, s-a întâmplat contaminarea elevilor cu „ideea”, până într-acolo încât luarea examenului este lăsată exclusiv pe seama „cotizaţiei” părinteşti.
Încet, încet s-a ajuns la o practică, una scumpă, pentru că nu cafea se cumpără cu banii adunaţi… Iar dacă găsim în viaţa noastră un moment de onestitate, nu este deloc greu să admitem atunci că aşa ceva nu trebuie să existe, pentru că îmbolnăveşte greu conştiinţa adolescenţilor. Profesorul nostru de pedagogie şi-a atras mânia autorităţilor comuniste pentru că a îndrăznit să ne deschidă ochii nouă, studenţii săi, viitorii dascăli, cum adică să-i vorbesc eu elevului despre cinste, când el merge noaptea cu taică-său la furat de pe tarlaua CAP?!
Lupta procurorilor cu această stare de promiscuitate este grea. Remarcabil este însă faptul că măcar şi-a exprimat intenţia de a curma practica aceasta cu consecinţe atât de nefaste pentru moralitatea atâtor oameni.
Şi poate că salvaţi ar fi copiii. Căci părin
