Revoltele de la 1907 nu au izbucnit spontan, ci pe fondul unor tulburări anterioare, care le-au anunţat şi care, prin acumularea progresivă a factorilor agravanţi, au constituit decorul revărsării nemulţumirilor. În acest sens, semnificative sunt frământările şi mişcările ţărăneşti din judetul Vâlcea, în perioada 1878-1900, sintetizate într-un studiu semnat de D. Andronie.

„Primarul ne bate, perceptorul ne bate”

După Războiul de Independenţă, o bună parte din gospodăriile celor care fuseseră pe front se aflau în paragină. Schimbarea legilor de învoieli agricole, între anii 1882 şi 1893 nu au uşurat starea ţăranilor. Datoriile către proprietari, arendaşi şi primarii comunelor, care cereau despăgubiri pentru clacă şi dijmă, erau achitate prin executări silite, pământurile erau trecute din nou „în proprietatea comunei”, iar beneficiarii uzufructului asupra acestora deveneau reclamanţii.

Consecinţele au fost dramatice. Ţăranii au abandonat demersurile petiţionare sau pe cele în justiţie şi au hotărât să-şi facă singuri dreptate, adoptând soluţii radicale: nesupunerea la efectuarea muncilor agricole, încălcarea proprietăţilor private sau a domeniilor statului, devastări de păduri, incendierea recoltelor de pe moşii, răscoale. Răspunsul autorităţilor nu a întârziat să apară.

Într-un document al vremii, locuitorii unei comune vâlcene reclamau teroarea la care erau supuşi: „Primarul ne bate, perceptorul ne bate, călăraţii şi dorobanţii ne bat şi ne ţin nemâncaţi zile întregi în arestul primăriei şi toate acestea se fac numai ca să răspundem îndată banii birului şi ai pământului. Nu mai putem să muncim nimica pentru că călăraşii, dorobanţii şi vătăşeii sunt în spatele nostru din zorile zilei, ne ia cu grămada, ne ţin flămânzi toată ziua, astfel că munca câmpului la noi a încetat cu desăvârşire”. Chiar de la început, mişcarea muncitorească de atunci a re