Statutul cultelor religioase din România anilor 1980 poate fi privit ca un studiu de caz în interiorul temei mai ample a manifestării fenomenului religios în interiorul blocului comunist european. Instrument de control al populaţiei, spaţiu de evadare şi de manifestare a libertăţii de conştiinţă şi al creării unor relaţii şi solidarităţi sociale apolitice şi chiar antipolitice, religia este o realitate a anilor 1980 chiar şi în contextul eforturilor sistematice ale regimului lui Nicolae Ceauşescu de a o suprima. Paradoxal, deşi eforturile de delegitimare a cultelor religioase (fie prin afirmarea superiorităţii teoretice a gândirii marxist-leniniste, fie prin acţiuni pragmatice – arestarea şi condamnarea unor lideri religioşi, dărâmarea de lăcaşe de cult, distrugerea de obiecte de cult) sunt cele mai intense în aceşti ani, se poate constata un reviriment al fenomenului religios, manifestat prin creşterea numărului credincioşilor activi, fapt relatat de raporturile a numeroase organizaţii internaţionale.
Biserica Ortodoxă Română şi regimul comunist
Un prim fapt ce merită analizat îl reprezintă relaţia dintre autorităţile comuniste şi Biserica Ortodoxă Română. Articulată pe modelul bizantin al supunerii puterii religioase faţă de interesele statului, această relaţie indică atât eforturile de adaptare ale Bisericii şi clerului ortodox realităţilor regimului lui Ceauşescu, cât şi atitudinea duplicitară adoptată de comunişti – cea pragmatică, în care Bisericii Ortodoxe i se conferă un statul privilegiat printre cele 14 culte recunoscute oficial (ortodocşi, romano-catolici, reformaţi calvini, evanghelici de confesiune augustană, evanghelici prezbiterieni, unitarieni, creştini de rit vechi, armeano - gregorieni, baptişti, adventişti de ziua a şaptea, adventişti de ziua a şasea, penticostali, ritul mozaic, musulmani) şi cea ideologică, dominată de un discurs
