"N-am nicio idee despre ce s-a întâmplat în ultimul game", a spus Andy, la interviul din timpul ceremoniei de premiere, întrebat fiind dacă își mai amintește cum s-a jucat punctul care i-a adus titlul la Wimbledon. În tribune, mii de oameni îl aclamau la scenă deschisă, alte mii îi strigau numele la porțile arenei, în timp ce milioane de britanici îi mulțumeau de acasă. În același timp, pe Twitter, această impecabilă unealtă de măsurare a interesului global pentru un fenomen, eveniment sau persoană, tweet-urile curgeau la o rată de 400 per secundă. Marea Britanie era, în sfârșit, fericită. După 77 de ani de așteptare, frustrări și agonie, ironii și eșecuri, unul de-al lor a câștigat cel mai prestigios trofeu din lumea tenisului. Well done, Andy!
Nu și-a mai amintit, și cine să-l condamne? La cum s-a jucat acel ultim game, cu sufletul la gură, cu puncte și execuții excepționale, cu răsturnări de situație, cu perspectiva unei relansări a meciului de către Djokovic, omul de care toată lumea se teme că va întoarce meciul și când a plecat deja spre vestiar, la cum s-a jucat, așadar, game-ul, cine să-și mai aducă aminte? După trei mingi de meci ratate și trei șanse de break salvate, Muzz a găsit, în fine, izbăvirea. Și-a aruncat racheta și șapca, a ridicat brațele spre cer, iar câteva minute mai târziu era în brațele celor apropiați, în tribune. "Au fost cele mai grele puncte din viața mea", a spus el ulterior. "Nimeni, niciun jucător de tenis nu a avut de suportat o asemenea presiune de a câștiga precum Andy", a fost concluzia generală a specialiștilor.
Și pe bună dreptate. Numai cine n-a citit în viața lui un ziar britanic, cine n-a apucat să vadă forța generată de aparatul media din Insulă, nu înțelege prin ce a trecut Murray, începând din momentele în care a apărut pe scena tenisului mondial și până azi, când, într-un final, a câștigat trofeul aștepta
