Orgoliile politice ale tuturor guvernelor post-decembriste şi a celor 16 miniştri învestiţi să gestioneze soarta învăţământului românesc de până acum, demonstrează tot mai mult faptul că, fără o strategie de dezvoltare pe termen mediu şi lung, nu se poate vorbi despre o reformă reală menită să contribuie la progresul societăţii româneşti. Faptul că în anul 2008 după o analiză minuţioasă făcută de Comisia Prezidenţială pentru Educaţie, preşedintele Traian Băsescu califica învăţământul ca ineficient, nerelevant, inechitabil şi de slabă calitate, nu este întâmplătoare şi ridică un mare semn de întrebare asupra eficienţei întregii clase politice de-a lungul celor 18 ani în care, aşa zisa reformă a fost doar de suprafaţă, un simulacru, politicienii uitând sau neştiind că o reformă reală, într-un domeniu considerat prioritate naţională nu se poate face fără a avea la bază o strategie de dezvoltare pe termen mediu şi lung. După atâţia de ani în care fiecare ministru al educaţiei, fie că a fost de stânga sau de dreapta, şi-a pus în aplicare propria reformă fără a se consulta cu partenerii de dialog social sau cu alţi factori capabili să le dea soluţii mai bune pentru soarta învăţământului românesc, dimpotrivă, anulând tot, sau aproape tot, din ceea ce predecesorii lor au iniţiat şi construit, se părea că în sfârşit le-a “venit” mintea la cap şi că cele mai luminate capete ale principalelor partide în frunte cu preşedintele ţării, domnul Traian Băsescu, şi-au dat mâna şi au semnat în unanimitate, în 10 martie 2008, “Pactul naţional pentru educaţie”. Până la urmă, spre dezamăgirea noastră realitatea a fost alta deoarece, orgoliile unor miniştri de a-şi implementa propriile idei a făcut ca acest pact să fie o simplă formalitate iar consecinţele le vedem acum răsfrângându-se asupra copiilor noştri pe seama cărora s-au făcut experiţe în toţi aceşti ani. De aceea, din punctul