Pur şi simplu, o dăm de pomană! De la imprecaţiile anilor ’90, când nu ne vindeam ţara, am ajuns chiar să o dăm de pomană! Sigur că sunt şi aici destule condiţionări, ştim cu toţii că nici un creditor nu te împumută fără ceva garanţii, de regulă măcar la valoarea banilor dar obişnuit, printre cămătari, măcar cu un plus de sută la sută!

Doar copii îşi mai pot închipui că oficialii de la FMI, Banca Mondială şi Banca centrală Europeană ne creditează de amorul artei, doar de buni samariteni. Avem destule precedenţe prin lume pentru a înţelege preţul real al acestui „ajutor”, nu doar prin Argentina. Din nefericire pentru noi, România este încă o ţintă, o miză, are încă ceva cotă şi coajă, chiar dacă cu ceva vreme vreme în urmă, poetul Radu Mischie, Dumnezeu să-l odihnească, avea revelaţia că, nu mai e chiar nimic de furat! Din contra, încă mai sunt destule de tâlhărit, păduri, ape, terenuri, plus un buluc de substanţe minerale utile, despre care doar cei care suntem chiar în cunoştiinţă de cauză ne putem pronunţa. Şi aici nu e vorba numai de Roşia Montană şi gazele de şist, alea sunt doar mofturile la vedere, care dau bine la presă, măcar pentru că, vorba lui Goga, munţii noştri aur poartă! Şi nu numai aur..

Hai să ne amintim cam cum s-au făcut „marile privatizări”, chiar strategice, în beneficiul explicit al unor ţări străine, nu firme ci doar state, cum a trecut telefonia fixă la statul grec ori gazul metan la austrieci, ţiţeiul la azeri şi autostrăzile câte mai sunt, la israelienii americani. Poate că nu toţi românii realizează cam ce înseamnă de fapt să investeşti cam 30.000 euro într-un tânăr ca să-l faci vreme de şase ani, medic, încă vreo 20.000 euro ca să şi-l specializezi, pentru ca apoi să-l livrezi gratuit altora. Şi nu e vorba de banii unui oarecare Guvern, Preşedinte sau Parlament, e vorba doar de banii noştri, ăia puţini câţi mai sunt şi care