Aproape de fiecare dată când mi-am exprimat opiniile, am fost acuzat în mod public de către unii dintre cititorii mei că sunt rupt de realitate şi că nu fac altceva, decât “să bat câmpii”. În funcţie de timpul scurs pe clepsidră la data apariţiei articolului, am fost categorisit ca fiind “neruşinat”, pesedist, pedelist, penelist, udemerist, pupincurist, sau şi mai grav, un mercenar plătit de forţe cu interese obscure.

Nu m-am simţit niciodată a fi în astfel de ipostaze şi nu m-am supărat că am fost etichetat astfel, pentru că în acele momente am ajuns probabil aproape de adevăr, determinându-i pe mulţi dintre delatorii mei să ridice piatra de pe drum, pentru a arunca în pomul încărcat cu roade.

În România, nu dispunem de un Cod Deontologic al ziaristului, “bătut definitiv în cuie”. Au existat încercări cvasieşuate ale Clubului Român de Presă, de a impune un cod deontologic, care “nu a prins”. Există în prezent mai multe coduri, dar nici unul nu este recunoscut ca fiind infailibil, nici chiar cel rezultat în urma negocierii dintre mai multe organizaţii de presă şi impus de către Clubul Român de Presă, drept Cod Deontologic Unic. Singura Lege a presei valabilă în România este Legea nr.3/1974, croită şi adoptată după realităţi comuniste, care nu mai există de mult. Drept consecinţă a acestei stări de lucruri, breasla ziariştilor a rămas “în aer”. Suspendată şi derutată. Confuză uneori, datorită existenţei unei noi categorii de oameni în interiorul breslei, pe post de unici decidenţi : patronii de presă. Relaţia dintre ziarişti, patronii de presă şi locotenenţii acestora – editorii de presă! – se află încă de la început în mare suferinţă.

Deşi, formal se recunoaşte faptul că politica editorială a unui ziar trebuie să aparţină ziariştilor care compun redacţia acestuia, această cerinţă reprezintă doar o utopie, regula de bază a respectării libertăţii de