Cele şapte vieţi ale lui Felix K. e o carte senină şi plină de haz, despre ani afurisiţi la culme. Oricum ai lua-o, nu poţi rata emoţionanta ei dragoste pentru o Românie mai bună decât noi.
Odihnitor lucru poate fi uneori să te laşi văzut de ochii altuia.
După atâta delir autodefăimător, românii şi-au pierdut seninătatea şi priceperea de sine. Sunt înecaţi în frustrările demotivante ale risipirii morale şi sufocaţi de mania de a atribui vina neapărat celuilalt ori, dacă nu, unui „noi“ indefinit. Literatura ultimelor două decenii (proza, în orice caz) se resimte din plin de această eclipsă a jovialităţii, pe care o duce la limita nevrozei şi, uneori, chiar dincolo de ea. Deriziunea ca antidot administrat fără mare încredere, damnarea, distilarea mizeriei ca unică materie vitală, explorarea cinismului ca unghi de fugă, dizolvarea eşecului individual în parabolă şi istorie sau - mult mai des - frecventarea până la impudoare a superficiei egocentrate sunt faţetele cele mai aglomerate ale literaturii de azi. Unde să fugi? Jan Koneffke deschide o uşă salvatoare, cu un roman în care îi „citeşte“ pe români ca pe o poveste, pe care chiar o crede frumoasă.
Jan Koneffke nu aparţine literaturii române nici măcar cât româno-elveţianul Cătălin Dorian Florescu, cu cei 13 ani de copilărie bănăţeană, sau cât Gregor von Rezzori, român doar prin laptele doicii şi graţie unei contorsiuni pasionante şi crude a istoriei. Jan Koneffke nu este însă nici genul de călător prin Ţările Române, tolerant, dar obiectiv, deci fatalmente critic. Este pur şi simplu un neamţ coborât cu pasiune spre lumea colorată şi schimbătoare a latinităţii noastre balcanice. Vorbeşte româneşte pentru că are o soţie româncă, poate şi pentru că i-a cunoscut de timpuriu pe Hertha Müller şi pe Rolf Bossert. Dar mai ales pentru că, acum, trăieşte deopotrivă în România şi în A
