România seamănă cu un autocar plin de cetăţeni în vacanţă, lansat pe serpentine în bezna Muntenegrului, cu cei doi şoferi certându-se şi cu un ghid european care nu mai înţelege nici el cum a fost rupt contractul coabitării al cărui garant era.

Este mare maestru cel care înţelege azi mu­tările de pe tabla de şah a politicii ro­mâneşti. Noi, simplii cetăţeni, încă po­se­sori ai unui preţios paşaport al Uniunii Eu­ropene, putem numai „ana­liza“ jocul de umbre pro­iec­tat pe ecranul TV. Dar aceas­tă „analiză“ nu ne duce prea departe, cu atât mai mult cu cât o naturală sete de nor­malitate ne împiedică să ve­dem realitatea cu ochii cu care o văd liderii politici. Spre exemplu, într-o rea­li­tate a minimului bun-simţ, primul ministru nu se apucă să conteste legitimitatea şefului statului (care l-a şi numit de două ori) chiar de la capul mesei guvernului. În realitatea-realitate, asta ia­tă că s-a întâmplat. Securea războiului a fost dezgropată exact la un an de la eve­ni­mentul pe care tânărul Victor ar fi trebuit să se grăbească să-l îngroape în negura me­moriei. Astfel, luni întregi de cons­truc­ţie a imaginii noului, mai curatului, mai res­ponsabilului Ponta s-au dus pe apa Sâm­betei, deşi era miercuri. Şi ziua Ame­ricii! Ah, acum am înţeles! Asta a fost „De­claraţia de Independenţă“ a lui Ponta faţă de Băsescu! În acelaşi timp, prin reluarea po­veştii suspendării, am asistat şi la o clasică întoarcere a criminalului la locul crimei. O crimă executată în aplauzele ma­jorităţii. O majoritate în mare pericol de a fi de­za­măgită, căreia în aceste zile i s-a re­amintit câtă dreptate a avut ea şi cât de ti­căloşi au fost, sunt şi vor fi toţi cei care nu au în­ţe­les că majoritatea are totdeauna dreptate.

Preşedintele proaspăt redeclarat ilegitim de guvern, de partidele care alcătuiesc ma­joritatea parlamentară şi de majoritatea me­diatică părea că se aşte