Voi eraţi îngerii noştri, ai unei generaţii care ştia cu câţi „i” se scrie „noştri”. Nu ne trebuiau îngeri din cer, eram liceenii de dinainte de revoluţie şi citeam, învăţam, dezbăteam, acumulam, aşteptam să rodim aici şi vă aveam ca exemple aproape nouă şi totuşi intraţi deja pe un drum pentru care vă invidiam cu sfântă invidie: medicinişti, aproape-doctorii! V-am revăzut acum, la început de vară, la Timişoara, una din cele trei-patru generaţii de aur de dinaintea mea. Cu bucurie, cu emoţie – v-am revăzut. Dar şi cu o întrebare, adusă de ultimii ani ai meseriei mele, ce se culcuşeşte uneori lâng-a voastră, ca într-un pat al lui Procust prea scurt: „Cine jură strâmb pe Apollo nu-l trădează şi pe Isus?”

E vineri, iunie dincolo de miez, un fel de vineri 13 deşi calendarul pariază pe 21, la cât de coaptă e ziua. Medicina din Timişoara, oameni ce nu mai sunt tineri – sunt, cu puţin noroc, la jumătatea vieţii, sau pe la două treimi. Sunt oamenii aceia cu scris indescifrabil ca cerinţă sine qua non a meseriei lor, albiţi înainte de vreme, cu copiii făcuţi sau în anii de facultate şi imediat după, sau mult timp după, sau, unii, deloc. Vom asista la cursul festiv al generaţiei care a terminat medicina, aici, acum 20 de ani.

Amintiri. Era vară, aveam 16 ani, eram la unul dintre cele două licee bune din Arad, cred că era vacanţă deja, sau trebuia să învăţ pentru treaptă, sau alte chestii neesenţiale – luam dimineaţa un halat la mine, fugeam la gară, tren, o oră şi zece minute pe ceas, Timişoara, spitale. Eraţi cei cu cinci, cu patru, cu trei ani mai mari decât mine printre care mă pierdeam, mimând că sunt de vârsta voastră, la practica din spitale, atunci când cinci-patru-trei ani diferenţă înseamnă enorm, înseamnă tone de cărţi încă necitite şi tone de informaţii pe care ardeam de nerăbdare să le procesez. Municipalul, Oftalmo, Dermato, CFR-ul, Judeţeanul erau… of…