Populația României stă lungită la podea de mai multă vreme, dar arbitrii de la INS au început s-o numere abia în 2011. Recensămîntul a venit prea tîrziu, gongul se auzise deja. Cu arcadele aproape închise, tumefiat natural, dar zîmbind și ascunzînd la spate un robinet tras pe degete, învingătorul e în picioare. Nici măcar lovitura de stat nu l-a nimerit. Băsescu s-a văitat, dar toată lumea știe că ficatul l-a durut mereu din alte motive.

Sîntem mai puțini adulți cu drept de vot decît și-ar fi dorit cvorumul din iulie 2012. Cînd ne-au socotit, matematicienii de la Curtea Constituțională au adunat, pesemne, și vizitele judecătorului Aspazia la Securitate, și anii petrecuți de președintele Zegrean în aula făbricuțelor din Bistrița, și datele la care au fost puși în funcție de Băsescu cei cu probleme la dosar. Suma finală au aruncat-o în cîrca Poliției, așa cum arunci numărul morților de pe șosele, sau așa cum arunci pe fereastră doi ani și jumătate din planurile unui popor.

Referendumul a fost furat, iar ăsta e un fapt cunoscut încă din timpul flagrantului. Populația stabilă din Evidența Populației a fost umflată, la fel cum a fost umflată populația instabilă din evidențele MAE. La lumina zilei, instituțiile-slugă ale președintelui au falsificat istoria și tot ele au ținut de șase. Ca să aibă destui români la calculul cvorumului, regimul Băsescu ar fi trebuit să lase în viață mai mulți.

Dar aici nu e un accident, ci un mod de operare. Băsescu s-a născut, ca Pitagora, din numere. A fost conceput în marja de eroare, purtat în burtă de numărătoarea paralelă, moșit de rotunjirea prin adaos și alăptat de structuri. Mereu a ieșit la mustață, mereu s-a bîțîit pe muchie, s-a încovrigat pe zecimale și, împins de mîna invizibilă a serviciilor, a reușit să rămînă agățat.

În 2004, în turul doi, cu Năstase conducînd detașat, exit poll-urile au încremeni