Nea Vasile era camionagiu la o mică staţie de betoane de pe Valea Oltului, de unde fura de dimineaţa până seara cam tot ce-i pica în mână: nisip, pietriş, criblură, balast, adică tot ce scotea draglina din ape. Înainte de ‘89, oamenii îşi construiau casele cu materiale şterpelite te miri de unde. Aţi văzut chederele de autobuz care închid balcoanele blocurilor comuniste din Suceava, Bacău, Vâlcea sau aiurea? V-aţi întrebat de ce toţi oamenii dintr-un bloc şi-au închis balconul folosind chedere? Se găseau în magazin sau le „făceau rost“ de la întreprinderea de transport locală?
Ei, când era vorba de construit sau renovat o casă, nimeni nu se obosea să dea o fugă la Cooperativa sau la Gospodarul, variantele comuniste de Bricostore sau Hornbach. Oricum, nu se găsea mare lucru. Ţara întreagă era un mare mall în care oamenii „se descurcau“ şi „făceau rost“. Nea Vasile era, aşadar, un umil angajat în „departamentul materiale de construcţie“ al marelui mall comunist.
Nea Vasile avea un şef care fura cot la cot cu angajaţii săi. Nu chiar cu toţi. Se mai găsea ici-colo câte unul cinstit sau activist fanatic. Şeful era pe cai mari, de neatins. Avea un frate mare în PCR, care-l ajuta să rămână şef pe viaţă. Dispunea, cum ar veni, de un vast sistem de relaţii. Dacă nea Vasile avea nevoie de ceva, de buletin de oraş sau de o aprobare de construcţie, şeful aranja repede şi discret. Costa ceva, dar rezolva aproape orice. Vorbea cu fratele şi tot ce părea imposibil se făcea pentru câteva sute. Nea Vasile era obligat uneori să-şi servească şeful, hărţuit de un alai de cumnaţi, veri, nepoţi. Cu toţii vroiau ceva de la el. Îşi construiau case şi aveau nevoie de nisip, ciment, pietriş şi ce mai fura nea Vasile din staţia de betoane. Atunci, nea Vasile nu mai băga ciubucul în buzunar, lucra pe gratis.
Nu chiar gratis. Uneori, nea Vasile era denunţat de câte un cole