"Am sacrificat multe, nu am avut timp de altceva în aceşti ani, dar consider că a meritat efortul". "N-a fost uşor, am renunţat la hobby-urile mele pentru a învăţa". "Pentru a obţine aceste rezultate, am sacrificat viaţa personală, în special întâlnirile cu prietenii, dar nu regret". "Am muncit foarte mult. Stăteam până la 12.00 noaptea să-mi fac temele, dar a meritat, deşi nu am făcut şi altceva timp de patru ani".
Sunt doar frânturi din gândurile şi sentimentele care îi stăpânesc, acum, pe cei patru copii de 10 ai Brăilei. Patru copii, care timp de 4 ani s-au dedicat în totalitate învăţăturii. N-au făcut altceva, n-au avut timp de prieteni, de micile plăceri ale vârstei, şi-au aruncat într-un colţ toate ambiţiile şi aptitudinile care n-au avut legătură cu şcoala. S-au dedicat complet notei 10. Şi au reuşit. Acum sunt fericiţi şi mândri. Dar cu ce preţ?
Nu contează, spun ei, când obţii asemenea rezultate, niciun sacrificiu nu pare prea mare. Cu preţul a 4 ani din viaţă, printre cei mai frumoşi - aş spune eu. Şi ştiu ce spun, sunt părinte şi simt în fiecare zi, 9 luni pe an, povara notei 10. O povară din ce în ce mai grea, pe care trebuie s-o poarte sute, mii de copii, nu doar cei de 10, ci şi cei 9,99... 9,88... 9,77...
De fapt, copiii aceştia ştiu cel mai bine cât de "ingrată" a devenit nota 10, cât de mult muncesc pentru ea şi cât de mult le poate influenţa un "banal" 9 viitorul. Anul acesta, mai mult ca niciodată.
Îmi spunea, zilele trecute, un copil cu media de admitere 9,80 (cu 10 şi 9,70 la evaluarea naţională), că se consideră "înfrânt". Înfrânt pentru că e convins că nota aceasta nu-i va asigura locul la liceul şi specializarea la care a râvnit în toţi aceşti 4 ani. Va prinde un loc bun, dar sigur nu acolo unde îşi doreşte. Locul pentru care timp de 4 ani a sacrificat totul, nu va fi al lui. Şi era trist, deza
