Cu nu multe zile înainte a mă fi hotărât să scriu acest text am avut ocazia să citesc într-o revistă – nu aş putea spune în care şi nici măcar dacă era publicată în franceză sau engleză – că între cele trei animale, care pot lupta cu succes împotriva unui leu, se află şi ursul  brun, ursul acesta din pădurile Europei, eventual din Carpaţi, alături de tigru şi de ursul alb.

Pare greu de înţeles cum fiinţa cu figura aparent blândă, tandră şi, bineînţeles, nevinovată, neagresivă, a ursului pe care îl ştim cu toţii din copilărie, mai ales din cărţile de poveşti, poate face faţă cu succes înfiorătorului leu, ba îl poate chiar învinge (ucide?). El stă astfel, alături de tigru, despre care îţi vine să crezi că ar fi mai puternic decât un leu, şi de ursul alb, carnivorul cel mai primejdios al faunei terestre actuale. Dar ursul brun? Îmi amintesc de drăgălăşenia cu care se apropiau urşii de gratiile care îi despărţeau de mine într-o mică grădină zoologică din Călăraşi. Evident, nu mi-am permis ca , printre acele gratii, să îi mângâi deşi mi-am reprimat cu multă dificultate atracţia, tentaţia.

Am aflat acum ceva mai multă vreme că a fost arestat ( sau doar pus în urmărire penală?) o persoană cu o avere întrucâtva notabilă – care, cred, dădea neoficial bani cu împrumut şi nu ştiu ce afaceri mai făcea. Aş dori să văd că poate exista pe pământ, în lumea umană, o justiţie non-penală pentru că nu socotesc binele drept o valoare care se poate impune prin suferinţă, frustrare şi deci prin rău. Dacă totuşi pedeapsa - dacă răul ,, legal’’ - este absolut necesară, înseamnă că lucrurile stau chiar mai prost cu oamenii decât cu toate celelalte animale care, absolut toate, par să poată fi dresate fără lovituri, sau înfometare, iar limitarea libertăţii lor, fie că îi protejează împotriva altor specii neprietenoase, fie ii apără de efectul propriilor instincte care