Un film românesc care rulează acum în Franţa ar putea stîrni gustul tinerilor francezi şi europeni de a-şi petrece vacanţa nu în Tailanda ci la...Bucureşti. Filmul „O lună în Tailanda” de Paul Negoescu, care rulează de două săptămîni în cinematografele din regiunea pariziană, are presă bună. Păcat că nu s-au investit mai mulţi bani pentru a se realiza şi o variantă dublată în franceză, pentru a putea fi distribuit în marile reţele de cinematografe şi a atinge astfel marea masă de consumatori de film, învăţaţi invariabil să audă replicile doar în limba lor. Varianta originală subtitrată este proiectată doar în cîteva cinematografe, frecventate în general de cinefili şi, în acest caz, de spectatorii francezi pentru care România a început să însemne ceva pe o hartă a lumii care marchează admirativ talentul de a spune poveşti în imagini. „O lună în Tailanda” vorbeşte, cu mijloace simple, despre maturizarea sentimentală: Radu, 30 de ani, ezită între două iubiri. Petrece revelionul cu Adina dar e cu gîndul la Nadia, fosta iubită. Filmul nu adînceşte caracterele mai mult decît ar face-o o schiţă literară, le creionează rapid şi tandru, ca-ntr-un crochiu. Crochiul unui crize sentimentale de o noapte, şi n-o să ştim niciodată dacă Radu a făcut bine că a părăsit-o pe Adina pentru a o recuceri, pînă în zori, pe Nadia. Cît ţine nodul unei legături reînnodate? Şi celălalt fir, rupt brusc, n-o să atîrne greu? Nespusul face parte din filmul lui Paul Negoescu, o poveste despre ezitări , dezorientare şi dileme. „O lună în Tailanda” e un film care excelează prin frumuseţea normalităţii. Vezi nişte tineri normali care nu înjură nici prea mult nici prea puţin, care vorbesc de toate şi nimic, care suferă din dragoste în mod autentic dar fără isterie, care se mută de la un chef la altul, de la o discotecă la alta, şi pînă la urmă de la o iubire la alta, în căutarea propriei normalităţi