Să nu permitem câtorva fani elvețieni zgomotoși să ne facă să credem că publicul britanic nu ţine la Andy Murray, se putea citi de curând pe site-ul oficial al Wimbledonului. Declaraţia venea din partea autorului noii biografii a lui Andy, Mark Hodgkinson, şi se referea, evident, la huiduielile pe care a trebuit să le înghită Murray la Turneul Campionilor, în meciul cu Federer. Totul se întâmpla într-un articol destul de lunguţ, în care Hodgkinson îşi apăra cu fervoare cartea pe care a scris-o. (...)

Îmi imaginez că iubitorii tenisului ar vrea să ştie, de exemplu, dacă doamna din loja lui Andy, pe care o vedem deseori cu ochii fioroşi şi cu pumnul ridicat şi care plângea cu lacrimi de crocodil la sfârşitul finalei de la Wimbledon - mama lui adică – este un bau-bau aşa de mare pe cât se povesteşte. Sau poate ar vrea să ştie cam ce îi spune Ivan Lendl lui Andy şi viceversa. Şi mai mult. Cât de mult s-a distrat scoţianul în timp ce a filmat reclamele alea atât de haioase pentru sponsorul care îi furnizează racheta? Sau. Cum e să îţi termini sesiunile de antrenament în sală aproape vomitând, căzut la podea şi cu lumea învârtindu-se în jurul tău?

Şi chiar mai mult. Cât de bântuitoare a fost ideea de a nu câştiga vreodată un turneu de Mare Slam şi cât de adânc e abisul în care te scufunzi când te trezeşti din coşmaruri ca cel pe care l-a avut după Wimbledon, când a visat că, de fapt, câştigase? La urma urmei, la nivelul la care se află el şi ceilalţi trei, mai e loc pentru plăcerea de a juca sau tot ce rămâne este uşurarea de a câştiga?

Da, toate astea mi le-aş dori să le văd în cele aproape două sute şi ceva de pagini ale „Poveştii complete şi extraordinare a lui Andy Murray, Campion”. Şi până la urmă sunt acolo sau nu? Ei bine, cele mai multe da. Poate că, la fel ca şi personajul său, Hodgkinson stă mai puţin bine la capitolul „cum să intru pe su