Ne-am obişnuit, de câţiva ani buni încoace, ca în turneele la care ia parte şi Spania, indiferent că e vorba de competiţii continentale sau mondiale, la seniori, la tineret, la juniori, under 19, 18, 17 etc., clasamentul să ia în discuţie numai locurile de la 2 în jos, primul fiind rezervat indiscutabil Spaniei. Asta, de fapt, „face diferenţa” între campionatele puternice ale lumii şi celelalte, de doi bani, cum e al nostru: ecistă competiţii de la cele mai fragede vârste, există şcoli de fotbal ale căror absolvenţi îşi găsesc de lucru în funcţie de talentul nativ şi de cunoştinşele fotbalistice însuşite, desigur aici fiind obligatorie şi prezenţa baftei, fiindcă una e să pună ochii pe tine, de mic, alde Real, Milan, Barcelona, şi alta să fii în vizorul lui Oviedo sau St. Gallen. Periodic, din masa asta enormă de talente luate la perfecţionat în şcoli de fotbal, izbucneşte câte un nume despre care aflăm că îl paşte un Balon de Aur cât de curând. Ultimii care au confirmat dincolo de cele mai optimiste previziuni se numesc Messi, Neymar, iar acum cică ăsta micu' de a ajuns la Real dar care ţine cu Barcelona (!?!) este un veritabil fenomen. Ceea ce încerc eu să spun aici e că vorbim despre o industrie extrem de performantă, din care toată lumea implicată are numai de câştigat. Ca orice industrie, pentru a da pe piaţă produse de calitate, necesită investiţii. Mari. Chiar colosale. Numai că acestea se întorc înzecit, sub formă de profit. În România anilor '60 – '70 – '80, existau şcoli de fotbal la tot pasul. Iar produsele erau de cea mai bună calitate. Din nefericire, în momentul în care statul şi-a luat mâna protectoare de pe fotbal, prima victimă a fost cel juvenil, în care nimeni n-am mai investit, cu 2 – 3 excepţii. Astfel încât în loc să descoperim, să creştem şi să vindem pe bani buni fotbalişti, preferăm să ne populăm echipele cu rebuturi din ligile inferioar