Modificarea legislaţiei care patrona achiziţiile publice a stârnit emoţii în rândul opiniei publice, i-a înfuriat pe jurnalişti şi i-a speriat pe contribuabili.
Criticii relaxării pragurilor, dincolo de care este obligatorie organizarea unor licitaţii publice pentru achiziţia de mărfuri şi servicii, văd în noua lege un impuls dat furtului fără bariere. Argumentele celor care justifică oportunitatea relaxării sunt şi ele interesante, deoarece ţin de logica economică, potrivit căreia vechiul sistem era o frână în calea unor fleacuri, în schimb nu putea opri aranjamentele bine ticluite de atribuire a contractelor grase. Trebuie remarcat însă că România avea cea mai restrictivă legislaţie dintre toate statele Uniunii Europene în chestiunea achiziţiilor publice şi, cu toate acestea, parfumul de corupţie al afacerilor statului era ameţitor.
Uşi fără lacăt
Acest salt spectaculos al pragurilor, care lasă spaţiu unor cheltuieli publice fără bătaia de cap şi fără birocraţia licitaţiilor, rămâne sub nivelul european. Dar asta nu înseamnă că vreun ban public se poate cheltui în Europa, aşa, după bunul plac al unui director de protocol din vreun minister sau al unui primar de comună. Toate cheltuielile sunt efectuate sub imperiul transparenţei, deci al corectitudinii faţă de contribuabili, care trebuie să ştie cum şi în ce scop se cheltuie banul public, pe care ei l-au transferat statului sub forma taxelor şi impozitelor. Toate cheltuielile sunt anticipate şi presupun publicitate, aşa încât eventualele firme interesate să furnizeze mărfuri şi servicii să ştie din timp care va fi cererea din spaţiul public. La noi, bănuiala de coruţie, sentimentul că asupra banului public se va năpusti o haită de firme atent selectate, că nu există mecanisme de blocare a jafului ridică mari semne de întrebare privind oportunitatea
