Conferinţa de presă este o instituţie, la... „fel” ca şi cele care o organizează. Şi unele, şi altele au un statut, organizare şi un mod de exprimare specific. Aşadar, conferinţa de presă ar trebui să fie – şi este în toate ţările civilizate – principala modalitate prin care instituţiile statului îndeosebi informează presa şi, prin ea, cetăţeanul asupra activităţii lor curente sau asupra evenimentelor excepţionale cu care se confruntă. Au fost ani când n-aveam atâţia reporteri câte conferinţe de presă erau organizate şi la care eram invitaţi. De asemenea, unele atât de încetăţenite încât oamenii de teren încercau să-şi organizeze documentarea pentru articole în funcţie de aceste evenimente: marţi la primărie şi la nu ştiu care comandament, miercuri la partidul cutare, joi la partidul cutare şi la celălalt etc. etc.

De o vreme însă, acest obicei – legal şi obligatoriu până la urmă, având în vedere transparenţa la care instituţiile statului sunt datoare – începe să dispară. O cauză ar fi aceea că şefii de instituţii, scoşi precum mâţa de sub pat, n-au idee despre contactul cu presa şi nici nu se simt obligaţi să dea în vreun fel seama pentru ceea ce fac/nu fac. Alţii au ajuns să pretindă că nu sunt obligaţi să ne dea nouă ştiri. Cei mai mulţi deci n-au trecut prin vreo şcoală care să-i înveţe cu ce se mănâncă şefia. Este strigător la cer să invocăm aici experienţa politrucilor comunişti, chemaţi la instruiri de le ieşeau peri albi pe cap!

Scriem aceste rânduri pentru că, într-o discuţie amicală, un slujbaş al statului ne acuza – pe noi, presa – că am ajuns să depindem de informaţiile lor, fără să ne mai căznim să cercetăm noi înşine realitatea. O fi adevărată o câtime din ce spune domnul inspector, dar ignoră domnia sa că o cercetare privind activitatea dumnealor nu se poate face fără date obţinute... de la dumnealor. „Faceţi o cerere, o analizăm, ne