În rubrica de astăzi a Cărții Zilei, Mircea Cărtărescu, în volumul intitulat Postmodernismul Românesc ne propune o temă de reflecție literară și culturală o analiză a postmodernității plecând de la conceptul care definea epoca anterioară și anume modernitatea. Moştenitoare a raţionalismului iluminist al secolului al XVIII-lea, modernitatea a fost un idealism bazat pe umanism şi progres. Această viziune utopică a fost contestată de apariţia categoriilor negative precum hazardul, neantul sau inconștientul ori imaginarul. Perspectivismul lumii moderne, tradus prin dezagregarea oricărei autorităţi şi prin relativizarea valorilor, poate produce şi el un sentiment de dezorientare şi perplexitate culturală, într-un cuvînt, toate vechile obişnuinţe umane, legate de viaţa într-o lume relativ statică şi stabilă, cu valori tradiţionale bine stabilite, cu o împărţire clară a rolurilor sociale. Pentru moderni, esenţială este numai noutatea, clipa prezentă, făcută să fie depăşită de clipa ulterioară. Modernii nu pot înţelege decât operele contemporane, pe cele vechi le privesc din perspectiva primelor, ca prin nişte filtre ale modernităţii. Reputaţia marilor maeştri nu poate fi păstrată în modernitate, din cauza slăbirii conexiunii vechi-etern-valoros. Modernitatea presupune o mutaţie culturală majoră, care s-a produs odată cu trecerea de la o estetică a permanenţei, bazată pe credinţa într-un ideal de frumuseţe neschimbător şi transcendent, la o estetică a tranzitoriului şi a imanenţei, ale cărei principale valori sunt schimbarea şi noul. Societatea postmodernă, însă, are probleme şi dileme specifice care o plasează în alte cadre culturale specifice. Trecerea lumii româneşti la postmodernitate nu s-a produs, susține Cărtărescu, deşi unele simptome se manifestã deja încă din anii ’70. În anii ’60, ieşind din stalinism, România nu se conecta la lumea occidentală, liberă, ci reînnod