Teodor Dună este unul dintre poeţii atipici pentru autorii afirmaţi după anul 2000 în România. Şi-a citit poezia în lecturi organizate în ţară, dar şi în străinătate, la Viena şi la Berlin. În proiectul nostru a ales să ne conducă pe o stradă din Vatra Luminoasă.

Oraşul

Cu toate că nu obişnuieşte să numească străzi sau locuri reale, între poezia sa şi Capitală se poate vorbi de o legătură de substanţă: „Eu locuiesc într-unul dintre cele mai frumoase locuri din Bucureşti. La 5 metri de balconul apartamentului meu începe lumea cimitirului Izvorul Nou. Pare un parc de distracţii părăsit – e plin de copaci şi de linişte. Lipsesc doar toboganele. Vara nu se vede nici un bloc şi crucile sunt ascunse de iarba înaltă. Dincolo de micul zid alb care mă desparte de Izvor nu trec decât vocile celor care îşi plâng morţii sau pe ei înşişi. Oricum, nu a înviat nimeni niciodată de aici. Ceea ce, pe de-o parte, mă linişteşte, iar, pe de alta, mă nelinişteşte.

Eu nu prea ies din casă. Şi din casa mea nu prea se vede că e Bucureşti. Şi, de cele mai multe ori, nici nu-mi dau seama că locuiesc în Bucureşti. În alte părţi ale lumii, deşi am stat mai multe luni, nu am putut scrie. Nici în Bucureşti nu am ceea ce s-ar chema un ritm susţinut. Pot trece ani în care să nu scriu nici un poem, şi în două luni să umplu zeci sau sute de pagini. Totuşi, am scris un poem în afara ţării. Unul singur. Este despre cineva care doarme în pat cu un câine îngheţat şi care, orice ar visa, visează o femeie pe care o iubeşte foarte mult. Nu cred că aş fi în stare să scriu ştiind că sunt în altă parte. Bucureştiul, deşi nu m-am gândit dacă îmi place sau nu, îmi este indiferent şi necesar. Nu îl las să mă agreseze, şi atunci oraşul mă lasă în pace. El nu se supără dacă nu scriu poeme. Deşi poate se bucură când află că unele locuri sunt mult mai mult decât par, că