Dacă ar fi să ne luăm după ultimele evenimente, răspunsul ar fi, negreşit, „U" este al TAS, căci, iată, de acolo vine milă, compasiune şi înţelegere. Iar dacă ne-am face că nu ştim că acesta este o instanţă (Tribunalul de Arbitraj Sportiv), am întreba dacă nu vor să se „bage", de patron, de sponsor, de finanţator.

Dincolo de gluma amară şi de faptul că echipa a fost şi va fi pentru totdeauna a suporterilor, întrebarea rămâne, al cui este clubul „U" Cluj?

Mărturisesc că, în ciuda speranţei, decizia TAS de a readuce echipa în Liga 1 mă miră şi acum. Eu, personal, am crezut că licenţierea (ba opţională, ba obligatorie) a fost o afacere pur românească a FRF şi cu această pecete cu iz mafiot va şi rămâne. Nu-mi imaginam că nişte indivizi „scorţoşi", în Elveţia, îşi vor sufleca mânecuţele şi îşi vor băga capul în nişte dosare traduse dintr-o limbă cunoscută drept a corupţiei şi dintr-o ţară despre care un gânditor al ei spusese, citez din memorie, că va cunoaşte cea mai mare revoluţie atunci când se vor respecta legile. Totuşi, „domnii" aceia, adunaţi în birourile luxoase din Lausanne, au buchisit prin legi şi regulamente, despre care credeam că le ştiu şi le înţeleg doar Mitică Dragomir şi Mircea Sandu, au înţeles ce-au înţeles şi au scos-o pe „U" din mizerie. Au scos-o, dar n-au salvat-o.

Ăstimp, de la decapitarea decisă de comisia de licenţiere condusă de V. Duru, până la izbăvirea de zilele trecute, adică vreo lună şi jumătate, Federaţia Română de Fotbal n-a făcut altceva decât să înveţe să numere. Dar nu ca şi copiii, de la 1 la 10, ci de la 15 la 18. Fără TAS nu ieşea nicicum. Căci dacă din 18 echipe scazi 15, câte echipe rămân, două sau trei? Răspuns corect: două nu trii! Exact în acelaşi timp, şi eu am avut o dilemă, legată de personajul V. Duru, şeful comisiei de licenţiere, întrebându-mă dacă este hoţ sau prost (varianta soft) sau dacă este t