Realitatea este un dat perceptibil atât prin simţuri, cât şi prin intelect. Perceperea realităţii este atât subiectivă, cât şi obiectivă. Gradul de obiectivitate sau subiectivitate depinde de nivelul atât intelectual, cât şi moral al celui ce priveşte şi filtrează lumea ca un dat aprioric în raportarea realităţii la sine. Sub acest aspect, valoarea literară a unui text, mai ales de proză sau dramatic, este dată de capacitatea observatorului-creator de a se desprinde de sinele subiectiv pentru a reda realitatea prin filtrul înţelegerii naturii umane, în tonalitate ironică. George D. Piteş este tipul de prozator care stăpâneşte arta decantării a ceea ce este esenţial, la nivel de comunicare, pentru a reda existenţialul în succesiunea clipelor, definitorii pentru destinul individului devenit personaj arhetipal, în delimitarea generalizată a unui caracter, escrocii, femeile viclene sau amanţii fiind tipuri umane universal valabile.

Performanţa estetică a lui George D. Piteş constă în faptul că această galerie de personaje, pe care ne-o prezintă, este, dacă se face abstracţie de cadrul localizării spaţiale şi sociale, valabilă pentru întreaga tipologie umană, indiferent de spaţiu şi timp. Pe amanţii lui Piteş îi întâlneşti şi-n literatura elisabetană, şi-n Renaşterea italiană, şi-n clasicism, dar ceea ce conferă individualitate de sine acestor personaje este creionarea lor în nuanţe ironice, ceea ce duce cu gândul, din acest punct de vedere, la Fielding. Acest aspect plus faptul că Piteş stăpâneşte arta de-a transforma grotescul în semnifi-cant etic conferă prozei sale acea calitatea narativă ce metamorfozează grotescul în sublimul ironic al soartei. Piteş este şi un bun creator de atmosferă, de redare a ceea ce este tipic pentru un anumit spaţiu devenit decorul intrigii. în “Lozul cel mare” sau în “Pronosport”, folosind cu abilitatea structurile narative, Piteş, cu