La 6 iulie 1600, Mihai Viteazul se declara „Domn al Țării Românești și al Ardealului și a toată Țara Moldovei”. Din acel iulie s-au scurs patru secole și mai bine, răstimp în care pământul românilor avea să înfrunte sumedenie de suferințe – ocupații, diktate, pacte oneroase, cedări, rășluiri, evacuări – totuși, în linii mari, conturul țării a rămas același. Cu excepția Basarabiei și a nordului Bucovinei, pare-se menite să rămână eterne lacrimi pe harta României, strămoșii au izbutit să păstreze fruntariile. S-ar putea afirma, deci, că s-a făcut față insidioasei agresiuni externe, care, de la Trianon încoace, mocnește fără contenire, întreținută de o tactică a „pașilor mici” bine construită și atent gradată.
Întrebarea actuală este alta: nu cumva suntem în primejdie să ne pierdem țara bucată cu bucată, ciuntită dinlăuntru din pricina lipsei de reacție fermă față de aplicarea politicilor europene? Începând cu 2014, oricine poate cumpăra pământ în România și orice român este liber s-o facă în care țară membră dorește. Frumos, democratic, european și aproape… logic. Spun „aproape” fiindcă în Belgia un hectar costă 50.000 de euro, în Olanda, 45.000 și-n România, dacă trece de 2.000. Motiv pentru care presa europeană invită stăruitor la cucerirea noului El Dorado balcanic.
L’Avenir: „Terenuri agricole în România – o alegere bună”; Le Monde: „România, un El Dorado pentru agricultorii europeni” etc., etc. Care-i puterea reală de cumpărare a românului, se știe, așa că mult ironizatul slogan „Nu ne vindem țara!” s-ar cuveni dacă nu repus pe tapet (evident, în alți termeni, mai puțin naivi și exaltați), barem ca temei pentru comparații. Alții ce și cum fac? Cum-necum, în țara noastră aproape un milion de hectare sunt, în fapt, exploatate de străini. (Și, în paranteză fie spus, bine și modern lucrate, cu efect benefic pentru locuitorii și zonele agrare controlate