Sindicatul lui Marin Condescu este în pragul dezintegrării, asta în cel mai fericit caz, pentru că, altfel, cel puţin pentru unii dintre ei, se poate ajunge mult mai departe, fie şi numai dacă 10% din acuzaţiile care li s-au adus în presă s-ar confirma. Cauzele sunt multiple, unele de ordin obiectiv, altele subiectiv. De-a lungul timpului, aceştia au fost învăţaţi să se lăfăie în bani, să numească directori, chiar să facă şi jocuri politice. Această obişnuinţă se impregnase în naturalul activităţii lor, devenise un firesc. Vezi reflexul lui Pavlov (în varianta răsturnată). N-au înţeles multă vreme de ce nu mai beneficiază de banii pe care îi aveau în alte vremuri. Nu au putut accepta că nu mai sunt ei în rolul de primadonă şi din aceste motive au avut un comportament pe care cei din exterior nu-l înţelegeau, dar el are cauze (de o anumită natură) care pot fi interpretabile ca rezonabile, chiar dacă acţiunile lor erau lipsite de sens şi de logică. Mai mult decât atât, prin toate demersurile pe care le-au întreprins în ultima vreme, nu au făcut altceva decât să îşi slăbească poziţiile, atât în raport cu membrii de sindicat, cât şi față de conducerea CEO. În acest context, dintr-o panică „firească” s-au dedat la tot felul de încercări al căror deznodământ era previzibil că duce la suicid. Mulţi dintre ei se află acum în situaţia în care sunt legaţi cu funia în jurul gâtului şi doar timpul face să nu fie lansaţi încă în ştreang. După părerea mea, au o şansă, o unică şansă, aceea de a se credibiliza, în primul rând faţă de cei pe care îi reprezintă şi în al doilea rând faţă de conducerea CEO, pe care ar pune-o într-o situaţie obligatoriu defensivă. Şansa constă doar în declanşarea unor proteste masive faţă de cei care, mânaţi de interese dubioase, vor să falimenteze CEO-ul. Dacă vor face acest lucru, vor reuşi. Vor reuşi şi unii, şi alţii, adică şi Condescu, şi Ciure