Liderul din Tur naşte întrebări. Din fericire. În rest, dormim liniştiţi
E distractiv să percepţi frămîntarea momentului. E sau nu dopat Chris Froome? Ha, ha! Interesant e că de Murray sau Bartoli nu se întreabă nimeni nimic. Întîmplător, cei doi sînt chiar simpatici. Dar măcar aşa, ca exerciţiu de imaginaţie. Nu, acolo e vorba doar de istorie pură, de referinţe epocale, de nemurire. E de prima pagină. Funny! Exact aşa era şi cu ciclismul pînă acum 15 ani. Ne dădeau pe spate oamenii ăştia care urcau sisific munţii. Legende vii. Pentru Indurain se compuneau cîntece prin cătunele Navarrei în stilul barzilor medievali. Era frumos. Bun, nu mai e. Ce facem?
L-am văzut pe pseudokenian urcînd motorizat spre Ax 3 Domaines, cu apa curgînd din el ca din cişmea, şi apoi răspunzînd cinic atacurilor “ţînţarului” Quintana. Omul e tare. Un pic cam prea tare. Deci? Nu vom şti, pînă cînd vom şti. Acum, peste un an sau peste o eternitate. Nostimada în ciclism este că istoria se rescrie constant, ceea ce devine insuportabil pentru orice om cu scaun la cap, pe care şed idei fixe. Luaţi povestea României. Cui i-ar plăcea să afle adevărul? Că Mihai Viteazul a fost un aventurier însetat de putere şi nu un mare patriot? Că unirile au fost făcute prin alte părţi? Că marea democraţie interbelică devenea o mare ciomăgeală la alegeri? Ce prostie! Avem nevoie de certitudini. Avem nevoie să ni se spună că e albă sau neagră. De-aia îi iubim pe americani. De-ailaltă iubesc ciclismul.
Ăsta e un sport adevărat ca viaţa. Ca o maşină buşită din toate părţie, ca urechile unui rugbist. Viaţa personală, vreau să zic. Dacă eşti minim sincer, îţi poţi repera greşelile, poţi recunoşte unde ai ratat. Tu, cu tine, în ţara ta interioară care nu interesează pe nimeni şi nu se învaţă în manuale. Ciclismul a adoptat, forţat, această regulă. Noi rîdem de el, e ca prostul satului. Atît că el sing
