Nu știu alții cum sînt, dar mie, unuia, o recentă vizită în comuna Tunari, la ultimul B’estfest, mi-a relevat niște chestiuni care țin mai mult de poporul român decît de muzica în sine. Voi încerca să le iau pe rînd, începînd, bătrînește, cu muzica în sine.

Trupele de-afară: Rezonabile, pentru fani. Pentru fanii ăia puțini și adevărați. Cert e că atunci cînd organizezi un ditamai festivalul al cărui cap de afiș e trupa Texas, undeva e o problemă. Și nu la Texas, care a sunat absolut decent (mai ales River Deep – Mountain High, hitul unor muzicieni pe nume Ike & Tina Turner). Inutil de precizat că, în paralel cu B’estfest-ul, în Danemarca, la Roskilde, se desfășura un festival similar. Spicuiesc din lineup: Sigur Ros, Metallica, Queens of the Stone Age și, mă rog, Rihanna. Asta în condițiile în care anul trecut i-am văzut cu ochii mei, la Roskilde, pe Björk și The Cure. Cam asta e ideea cînd trîntești două matahale de scene în mijlocul unui cîmp.

Trupele de la noi: Unele au sunat bine, altele nu. Asta e regula nescrisă a festivalurilor de muzică în general. Cert e că atunci cînd Vița de Vie cîntă (e drept, pe scena mică) fix înainte de Texas, undeva e o problemă. Și nu în capul lui Adrian Despot, care n-are absolut nici o jenă în a emite încă, în văzul lumii, hituri de mare succes datate 1999. Asta, firește, în condițiile în care Vița de Vie nu mai înseamnă nimic (în afară de niște reorchestrări pe genul unplugged) pentru orice om întreg la minte, de vreo zece ani încoace.

Pileala: Berea Ciuc e nașpa. Punct. Dacă-mi amintesc bine, în vremurile bune sponsor era Heineken. În schimb, dozatoarele de Jägermeister au funcționat ireproșabil. Felicitări nemților, ca de obicei.

Organizarea: Bună spre foarte bună. Accesul s-a făcut rapid, iar odată intrat, singura coadă perfect descurajantă era, firește, aia la mici.

Evaziunea fiscală: Nu ști