„Nu muşca mâna care te hrăneşte”, spune un vechi proverb. Nu toţi ţin, însă, cont de înţelepciunea ce se ascunde în spatele acester vorbe şi sunt mereu pregătiţi să sară la gâtul celor care, la un moment dat, le-au întins o mână. Nemulţumiţi de aceeaşi „hrană” ori de porţia prea mică pentru stomacul lor prea mare, căţelandrii sunt capabili să se transforme în nişte fiare, cărora le sticlesc ochii la gândul că vor apuca o bucată mai mare de ciolan sau, de ce nu, ciolanul întreg.

Ceea ce poate părea o transformare produsă peste noapte se dovedeşte a fi, în fapt, rezultatul unei strategii puse la punct în timp; chiar şi în timp ce înfulecă îmbucătura ce-i este oferită, cu dărnicie şi poate fără merit. Şi după ce se linge pe bot şi jubilează că şi-a umplut stomacul, se întoarce în haita de şacali, să-şi perfecteze tehnica muşcăturii. Ştie şi el, ştiu şi camarazii lui, că fără mâna ce le-asigură dumicatul, le-ar chiorăi maţele şi, în scurt timp, s-ar transforma în umbre. Dar asta nu-i împiedică să saliveze la gândul că pot urca sus, cât mai sus. Copleşiţi de frustrări, nici că s-ar da în lături dacă ar trebui să calce pe cadavre.

Când îşi face, în cele din urmă, curaj, muşcătura pentru care s-a antrenat atât, se dovedeşte a fi nimic altceva decât o banală zgârietură, ce nu necesită nici măcar un plasture. A uitat că are dinţi de lapte. Totuşi, nu se dă la o parte şi continuă să-şi privească tulburat „opera”, doar-doar dă sângele. Îi ia un timp să-şi admită neputinţa şi nimicnicia, şi, cu capul plecat, dar plin de gânduri disperate, scotoceşte după justificări. Cum va explica el mâinii că a greşit, că îi este foame şi că mai vrea mâncare?

Nici că mai contează scuzele pe care se screme să le debiteze! Mâna îl bate aparent iertător pe umăr şi-l linişteşte, garantându-i că nu-i va lăsa flămânzi nici pe el, nici pe ceilalţi membri ai haitei. Nu precizeaz