Chiar dacă o spunem mai rar,
Tot ne-apasă de Sătmar… După ce, în precedentul PAS1), nu numai că am pomenit de studiul Din trecutul Sătmarului, datorat lui Ştefan Mărcuş – «advocat, artist» –, dar i-am şi reprodus, cât mai fidel posibil, introducerea2), astăzi vom supune binevoitoarei Dumneavoastră atenţii capitolul XII al remarcabilei lucrări, publicate, în anul 1932, la «Minerva», Institut de arte grafice și editură S.A. din Baia-Mare. «Galeria generaţiei în viaţă, de înainte de războiu3) nu-i mare, dar cuprinde tot ce trebuia pentru rezistenţa noastră.
Înainte de războiu în comunele fruntaşe se găseau în fiecare câte 5-10 studenţi la diferitele şcoli. Erau copiii celor mai bine situaţi, erau însă şi mulţi săraci, dar buni studenţi, cărora Seminariul din Oradea şi Internatul Pavelian din Beiuş le dădea posibilitatea să studieze mai departe.
Pe acelea vremuri „Concursul“ din Oradea şi Gherla avea o mai mare importanţă ca azi, fiindcă acolo se recrutau elementele bune pentru şcolile şi teologiile noastre.
Conducătorii acestor instituţii şi astăzi sunt în mare parte Sătmăreni. Voiu aminti pe câţiva. Dr. Gheorghe Miculaş, vicar general episcopesc, Augustin Maghiar canonic, dr. Vasile Chirvai şi dr. Aloizie Tăutu profesori la teologie, Petre Tămăian autorul Istoriei Seminarului, dr. Cornel Sabó Directorul şcoalei normale, Alexandru Mihuţ vicerector la Seminar, Vasile Barbul secretarul Episcopiei, şi alţii profesori la Beiuş. La rândul său Mihail Silaghi-Sălăgian a adunat pe note cântările bisericeşti pentru Mânecat şi Vecernie. Lui i se poate mulţumi că unificarea cântecelor noastre bisericeşti, ajunge cu un pas hotărâtor înainte.
Se ştie, că între familiile preoţilor şi diecilor din dieceza Orăzii şi a Gherlei, nu existau hotare. Se mutau din judeţele Maramureş în Sătmar sau Sălaj, şi din Sătmar în Bihor şi Arad. Astfel se explica faptul, c
