Recitalul celebrei Macy Gray desfăşurat în centrul oraşului la JazzTM, mi-a adus aminte la un moment dat de concertele alea desfăşurate cu ocazia sărbătoriii nu ştiu cărei beri, supermarket sau mărci de vin. Cu de-alde trupe „pe val“ de pe la noi, în care oamenii care se erijează în super-staruri, ne învaţă să fredonăm alături de ei vocalele alfabetului. Şi-n care ne invită să strigăm cât mai tare dacă ne simţim bine. Noi, ăştia din jumătatea dreaptă. Apoi ceilalţi. Noi, bărbaţii. Apoi femeile. Noi, ăştia cu IQ-ul în regulă. Ş-apoi, restul lumii. Evident, în urma unor asemenea „artificii“, cineva trebuie să dea un verdict. De data asta, Macy Gray a făcut acest spectacol. Şi l-a invitat pe nu mai puţin celebrul muzician de jazz David Murray să dea verdictul. Evident, chestiunea cu pricina a fost un mic amănunt al show-ului. Care nu le-a picat defel bine unora, dar care nu i-a deranjat deloc pe alţii. Desigur, Macy n-a fost tocmai în cea mai bună formă, dar a reuşit să impresioneze. Cu nonconformismul ei, cu o interpretare de zile mari a piesei “Relating to a psychopath”, cu referirile mai puţin ortodoxe la „smoke“, cu o variantă demenţială la „Be my monster love” sau “Green Satin Dress”, sau cu “(In My) Solitude”. Categoric, pentru mulţime, momentul culminant a fost atunci când a cântat marele ei hit “I Try”. Una peste alta, solista a încercat să fie pe placul publicului, nu doar a cunoscătorilor. Şi a reuşit.

Dincolo de toate, festivalul JazzTM şi-a dorit să schimbe percepţii. E greu de cuantificat acum dacă a reuşit sau nu. Un festival devine „mare“ doar dacă creşte în mod natural şi faima acestuia devine într-adevăr remarcabilă doar după câteva ediţii. Esenţial este ce au învăţat autorităţile din acest experiment. În mod normal – dar noi nu trăim într-o ţară unde această noţiune să facă ravagii – cei cu capul pe umeri ar fi trebuit să realizeze că asemen