Spuneaţi că nu vreţi să deveniţi un anticomunist post festum. Această categorie a fost bogat ilustrată în anii ’90 de cei care se acomodaseră relativ bine cu regimul totalitar, subit (în libertate) descoperit ca totalitar. Într-o analiză rece, depasionalizată, cum vedeţi şi cum caracterizaţi socialismul real românesc?
Ovidiu Şimonca: Vin alegerile din 2004, ajung în finala pentru prezidenţiale Adrian Năstase şi Traian Băsescu, iar actualul preşedinte, în ultima dezbatere televizată, face o declaraţie foarte interesantă: „Măi, ce blestem o fi pe poporul ăsta de a ajuns pînă la urmă să aleagă între doi foşti comunişti? Între Adrian Năstase şi Traian Băsescu. În 15 ani, nu a apărut unul să vină din lumea asta, să nu fi fost tarat de năravurile comunismului, să nu fi fost afectat de nimic. Ce blestem o fi? Pe cuvîntul meu, îmi pare rău“. (TVR, 8 decembrie 2004). Aşadar, din nou, în 2004 am votat între un comunist şi… un comunist.
Cîteva luni mai tîrziu, într-un interviu acordat revistei 22, Traian Băsescu declara cu privire la condamnarea comunismului: „Eu pot să o fac, dar o fac superficial şi va fi contestată oricînd. Cred că la fel cum s-a făcut pentru Holocaust, sub egida Preşedinţiei, se poate face o comisie care să constate crimele comunismului, comisie care să fie validată ştiinţific şi care să aibă o concluzie, la fel cum a avut şi raportul despre Holocaust. În baza acelei concluzii, preşedintele României se poate duce în faţa Parlamentului. Altfel, cu tot respectul pe care îl am pentru Vladimir Tismăneanu, pentru Ticu Dumitrescu, pentru mulţi oameni care au scris despre ororile comunismului – care şi eu sînt convins că au existat, aşa cum sînt şi ei convinşi –, toate acestea rămîn totuşi o literatură. O astfel de condamnare se face în baza unui document ştiinţific, care nu poate fi decît raportul unei comisii. Şi de aici nu vreau să înţelegeţi că bir
