La ora la care scriam aceste rînduri, marţi seara, pe 9 iulie, cu puţin timp înainte să trimitem revista spre tipar, adversarii USL-ului şi ai premierului Victor Ponta îşi frecau mîinile de bucurie. Premierul era într-un unghi mort şi, oricum ar fi dat-o, tot prost ieşea. În cazul intervenţiei poliţiei şi procurorilor la Liceul Bolintineanu, dacă premierul Ponta nu întreba ce sînt cu acele acţiuni de forţă, ar fi fost imediat acuzat că tolerează practici poliţieneşti, de intimidare. Intervenind, a fost avertizat că se amestecă în independenţa justiţiei, într-o anchetă în curs. Toată disputa îl vizează pe premier. La fel de bine ar fi putut să fie implicat şi ministrul Educaţiei: toată acţiunea s-a desfăşurat într-o incintă şcolară, dar ministrul Educaţiei pare să fie absolvit şi, de asemenea, este departe – prin proprie voinţă – de caz. Cred că problema, din punctul meu de vedere, are o explicaţie şi aceasta ţine de modul în care se comunică între instituţii şi între ministere. Victor Ponta nu este doar demnitar în funcţie, este şi telespectator. În această ipostază, el are probabil pornit un televizor în cabinetul guvernamental. Cînd toate televiziunile încep să difuzeze imagini cu poliţişti şi dube la un liceu din România, cînd părinţii încep să hohotească în direct în faţa aparatelor de filmat, premierul îşi poate pierde cumpătul uşor. El este o natură narcisiacă, îi place să apară la televizor, aşa că a răspuns primului impuls: să intervină, să ceară explicaţii, să se arate indignat că poliţiştii şi procurorii îşi folosesc „excesiv forţa“. De aici, din acest prim impuls, s-au rostogolit şi celelalte afirmaţii ale premierului, despre cum vă cere ministrului Justiţiei să discute cu procurorul general „pe cale ierarhică“. Iniţial, Victor Ponta a şi gafat, spunînd că nu au fost emise „mandate de aducere“, Parchetul General anunţînd ulterior că „fuseseră