După ce au fost date publicităţii rezultatele recensământului din 2011, din care am aflat că am scăzut la 20 de milioane, unii politicieni au început să adreseze vorbe de duh către popor, că românii au o datorie sfântă faţă de patrie să crească natalitatea.
Dincolo de faptul că a face un copil în perioada aceasta de criză, când ai deasupra capului sabia disponibilizărilor sau a tăierilor salariale, e o aventură destul de riscantă, să vedem ce presupune această datorie sfântă. Informaţiile pe care le am sunt la zi, pentru că tocmai mi s-a născut un copil.
Datoria pe care-o ai faţă de patrie înseamnă ca, deşi îţi plăteşti toate dările către stat, inclusiv CAS, să fii pus să cumperi tot pentru maternitate - de la banala vată, până la medicamentele pentru perfuzii. Din când în când, tatăl primeşte telefoane că mai e nevoie de câte ceva şi trebuie să dea fuga la farmacie. Te întrebi ce s-ar întâmpla dacă femeia internată nu ar avea un bărbat care să alimenteze sistemul şi ţi se dă răspunsul imediat. În sala de terapie intensivă, lângă patul soţiei, o femeie adusă recent de pe masa de operaţie geme şi cere cu glas stins apă. O asistentă o aude, se răţoieşte la ea să nu mai geamă şi o întreabă dacă i-a adus soţul apă plată. Află de la celelalte paciente că soţul abia fusese informat că i-a născut soţia, aşa că-i zice răstit: „Când ţi-o aduce soţul, vei avea şi apă!“.
Desigur, datoria pe care-o ai faţă de patrie este compusă şi din micile datorii pe care le ai faţă de infirmiere, faţă de asistentele care se schimbă de la o tură la alta, faţă de asistenta şefă, faţă de medicul neonatolog, faţă de anestezist şi faţă de ginecologul care a făcut cezariana. O datorie pentru care trebuie să faci credit, pentru că presupune, adunate, câteva mii bune de lei.
Toate acestea, punând în paranteză desigur cheltuielile pe care le faci oricum cu un nou-născut: pătuţ
