Când am dat eu bacalaureatul, „protocolul" era o nimica toată, vreo douăzeci de mii de om, cât pentru „un suc, o fructă, o apă minerală", vorba directoarei de la liceul cu şpăgile din Bucureşti.

Şi atunci, ceea ce unii nostalgici numeau „examenul maturităţii" era un mecanism bine rodat, în care bunăvoinţa reciprocă în triunghiul părinţi cotizanţi - elevi stresaţi - profesori indulgenţi reprezenta fundamentul unor rezultate exemplare ale liceului cu pricina, în competiţia permanentă cu celelalte şcoli din judeţ şi din ţară. Când am văzut rezultatele de la admitere la o altă secţie a facultăţii la care candidam, am rămas cu gura căscată: din cele 50 de locuri la „fără taxă", primele 49 erau ocupate de bacalaureaţi cu 10 curat, iar nefericitul de pe locul 50 avea 9,98. În tot cazul, ţin minte că în judeţul Alba, unde am terminat eu liceul, au fost în acel an doar două note de 10. M-au luat toate apele, dar nu-mi aduc aminte de ce: de ciudă că lor le mersese mintea mai bine decât nouă şi au ales să dea o şpagă mai groasă?, de nervi că nu am învăţat mai bine?, de invidie că în alte părţi ale ţării copiii de pe acolo au apucat mai de mici la banane şi li s-au dezvoltat neuronii mai vânjoşi?

Erau deja câţiva ani de când nota avea o greutate sporită, de când cu „reformele" d-lui. Marga şi cu decizia universităţilor de a considera bacalaureatul suficient pentru departajarea candidaţilor la admitere. Lucrurile apucaseră deja pe făgaşul pe care au ajuns azi: cu cât miza este mai importantă, cu atât şpaga va fi mai grasă şi mai larg răspândită. Cu vreo alţi 10-15 ani înainte, se spune că profesorii de specialitate de prin licee rezolvau expeditiv subiectele chiar după aflarea enunţurilor, le copiau şi umblau din sală în sală cu foile, împrăştiindu-le prin bănci cu ajutorul supraveghetorilor. Erau vremuri în care liceele cu rata de promovare de nouăzeci şi ceva la