Prea ne-am dedulcit la finale memorabile la tenis şi acum, dacă nu iese aşa, tindem să-i învinovăţim pe protagonişti. În ultima vreme, aşa ne învăţaseră Federer şi Nadal. Djokovic s-a infiltrat şi el în galerie prin acel titanic meci cu Nadal de la Open-ul Australian 2012, când nici unul nu mai putea sta pe picioare la speech-urile obişnuite, astfel că organizatorii le-au adus scaune! Altfel, prin această finală pierdută în minimum de seturi (asta e adevărata surpriză!), Djokovic se întoarce în timp, la prima sa finală de Grand Slam, în 2007, când Federer l-a măturat tot în 3 seturi. De atunci au trecut peste sârb încă 9 finale, a câştigat6, iar în cele pierdute a câştigat măcar un set. Să se încheie rotund, cu acest Wimbledon, perioada de dominaţie a sârbului? Şi da, şi nu. Nole va mai avea un cuvânt de spus, dar fără veto. Murray s-a convins că poate şi de-acum circuitul masculin devine mult mai complicat. Nadal va mai emite şi el pretenţii, măcar pe zgura de la Paris. Doar Federer pare a ieşi treptat din peisaj, cu acest loc 5 pe care a picat după 10 ani (fix!) petrecuţi între primii 4. Aştept să văd cât timp va petrece în primii 10, e mai relevant. Dar apropo de finalele de Slam între jucătorii din fostul Big Four, este interesant că Murray a început cu 3 finale pierdute în minimum de seturi şi că nu l-a întâlnit încă pe Nadal în ultimul act. Iar acea primă finală a lui Djokovic, amintită deja, a fost singura finală contra lui Federer. De aici decurge şi o constatare care ar putea spune ceva: Federer şi-a pierdut finalele doar în faţa lui Nadal, cu ceilalţi doi are doar victorii! E adevărat, a pierdut una şi cu del Potro, dar asta e altă discuţie.
Lăsând la o parte statistica, altfel foarte elocventă, pot afirma despre finala masculină de la Wimbledon 2013 că a fost una aproape… feminină! Nu e ceva jignitor, vreau doar să spun că ambii combatanţi se sim
