Tot zgomotul şi toată furia din aceste zile pe tema revizuirii Constituţiei se învârt obsesiv în jurul spinoasei probleme vizând resetarea prerogativelor preşedintelui ţării. Ce fel de preşedinte ne dorim? Unul cu prerogative cât mai mari şi cât mai tari, care să „le taie” pe cele ale celorlalte puteri ale statului sau un preşedinte care, prin amendamentele introduse în fişa „constituţională” a postului, să fie mediator rezonabil şi de bună credinţă între aceste puteri, între guvernanţi şi cetăţean sau societatea civilă? Se produc la această oră fel de fel de opinii, sondaje etc, din care rezultă că românii ţin morţiş să-şi aleagă ei, prin vot, preşedintele. I-ar mâna în această direcţie tradiţia noastră „voievodală”; boborul tânjeşte mereu după un tătuc providenţial şi cu apucături de haiduc, care să facă ordine şi dreptate şi să-i bage pe hoţi la ocnă. Nu le trebuie un om şcolit, luminat, avizat în chestiuni constituţionale şi de democraţie participativă, ci o mână de fier. Iar dacă se întâmplă ca tătucul naţional să mai fie şi un personaj voluntar, plin de păcate, poate şi un soi de lichea, atunci e perfect, ţara şi-a găsit „pleaşca”, providenţialul picat din cer, salvatorul de serviciu.

Scurta noastră istorie modernă ne arată că, din această pricină, atunci când sunt chemaţi la urne, poporenii de la Dunărea de Jos aleg în genere prost, fără prea mult discernământ. Îşi vor un cap votat şi încoronat care, văzându-se cu sceptrul în mână, îşi dă arama pe faţă ca un vechil pe moşie. De ce alegem aşa, Dumnezeu ştie! Societatea românească e una profund coruptă. Are nostalgia unui Vlad Ţepeş şi cum îi apare în lupta electorală un fals personaj cu chip de Arhanghel al dreptăţii, cinstei şi onoarei, îi şi face chip cioplit, îl zeifică.

În 2004, după experimentele „Ion Iliescu” şi „Emil Constantinescu”, pe firmamentul democraţiei autohtone se în