Au trecut suficienţi ani ca să putem vedea limpede limitele şi deficienţele de fond ale societăţii capitaliste. În ce mă priveşte îmi declar şi astăzi simpatiile politice de centru: în politicile economice hotărât de dreapta, în cultură aproape (şi) de tradiţiile stângii democratice, aceea a avangardei literare, mă simt solidar cu Constantin Tonegaru, Dimitrie Stelaru ori Geo Dumitrescu în refuzul acestora al culturii de propagandă antonesciene.
Cred în soluţiile economice ale relansării economice de felul celor gândite de Milton Friedman, mai degrabă decât cele keynesiene.
Pe de altă parte, mă simt aproape de tradiţiile literaturii şi miscărilor sixties din arealul hippy. Mă simt alături de tradiţiile rockului moştenit de la Jimi Hendrix sau Deep Purple, mai degrabă decât de naţionalismul-ceauşist al etno-rockului sau al folkului de comandă de prin hidoasele cenacluri Flacăra ale lui Adrian Păunescu. Nici nu cred că acestea au avut vreodată ceva a face cu stânga culturală a tinerilor care se închinau lui Deep Purple împotriva societăţii capitalismului industrialo-militar al vremii lor.
Cred, de asemenea, că responsabilitatea de a fi liber este mai stresantă decât aceea a unui sclav al totalitarismului comunist sau fundamentalist religios în care ţi se impun cu forţa credinţe, valori, principii.Pe de altă parte, nu m-aş alătura nicidecum militanţilor antiglobalizare, pentru care naţionalismul economic vetust este o soluţie a viitorului.
Consider societatea competiţională democrat-capitalistă dificilă, dar nu văd alt drum spre mai bine. Cred că trebuie îmblânzit darwinismul social şi economic prin sindicalism şi politici de stânga, altfel ajungem în comunismul-capitalist chinez, cel mai toxic produs al doctrinei de partid comuniste. Capitalismul chinez este menit să salveze rolul unic al partidului şi să perpetueze dictatura şi lipsa libertăţii pri
