A fost odată, ca niciodată, o femeie frumoasă și bună, cu un suflet de aur. Era o soție iubitoare, o mamă cu multă dragoste pentru copilul său, o prietenă de aur și o colegă plină de căldură sufletească față de toți colegii.

Cei care o vedeau, credeau că este cea mai fericită femeie de pe pământ, privind-o radiind în fiecare zi. Avea câte un cuvânt bun pentru fiecare. Nicicând zâmbetul nu-i lipsea de pe față iar când cineva avea nevoie de ajutor, ea era prima care se oferea, nedându-se înapoi de la nimic.

Uneori cădea pe gânduri și când era întrebată ce o frământă, ea răspundea încet, smerit, că totul este în regulă, doar că a obosit puțin.

Până într-o zi, când cei apropiați au văzut-o plină de vânătăi. Presată de întrebări și nefiind obișnuită să mintă, nu a mai putut ascunde și le-a mărturisit că bestia de acasă o bătea. O bătea pentru că era gelos pe tot ce o înconjura, pentru că era apreciată, pentru că era îndrăgită de atâta lume.

Bestiei nu îi era de ajuns faptul că o bătea: o jignea în fiecare zi de zeci de ori, doar –doar i-o intra în cap că e proastă și urâtă, deși femeia nu se gândea la aceste lucruri pe care le considera mărunte în fața frumuseții sufletești – singura de altfel pe care și-o dorea. Dar bestia nu se mulțumea numai cu atât: după ce dispunea de ea când dorea, după ce mânca mâncarea pe care acesta i-o gătea și îmbrăca hainele pe care aceasta i le spăla și călca, după ce se lăfăia în curățenia pe care umilita lui soție i-o făcea, o mai și batjocorea în fața oricărei femei care îi ieșea în cale. Când biata de ea îl ruga să nu o mai trateze așa în fața altora, bestia o bătea și mai tare.

Iar ea îndura. Îndura de rușinea lumii, de dragul lui Hristos care a răbdat Crucea, de teama că dacă va cere ajutor, nimeni nu o va ajuta, deși, mai marii țării se băteau cu cărămida în piept că le protejează pe cele ca ea.

Ceru