Aflu din ziare că tot mai mulţi copii americani vor, încă de la vîrste fragede, să-şi schimbe sexul. Se citează cazul unui băieţel care, deja la 18 luni, se simţea inconfortabil în pielea lui nativă şi voia să fie fetiţă. Îl (O) cheamă Coy (sic!) Mathis. Un caz frapant am întîlnit acum doi ani în presa germană. Cum subiectul pare de o tot mai mare actualitate, reiau articolul pe care, profetic, l-am scris atunci.
Un pedagog din Canada, împreună cu soţia sa, au hotărît să nu-şi informeze prietenii asupra sexului ultimului lor copil. Copilul însuşi nu trebuie să ştie dacă e fată sau băiat înainte de a putea decide singur ce vrea să fie. E – spun cei doi părinţi – o şansă acordată libertăţii personale a nou-născutului, un drept la autodeterminare, într-o lume cu tot mai multe constrîngeri. Cum trebuiau, totuşi, să-i dea un nume, i-au spus Storm, adică Furtună. Gramatical vorbind, lucrurile se complică. În româneşte e un nume feminin, dar, de pildă, în germană, ar fi un nume de băiat. Engleza, însă, e mai flexibilă. Copilul va decide singur dacă vrea să i se spună Furtunel sau Furtunica. Şi dacă ceea ce are în pantaloni (sau sub fustă) trebuie numit „cocoşel“ sau „păsărică“. Ca şi fraţii săi mai mari (Jazz, de 5 ani, şi Kio, de 2 ani), bebeluşul va avea libertatea de a alege singur cu ce vrea să se îmbrace, ce culori va purta (Jazz preferă rozul) şi ce frizură îi convine. Chiar cînd mama regretă anumite opţiuni ale vreunuia dintre fii, ea preferă să nu se amestece, ca nu cumva domnişorii (recte domnişoarele) să se simtă „hărţuiţi“, inhibaţi de influenţe inoportune. Întrebat asupra eventualelor efecte negative ale unui asemenea tratament pedagogic, un expert canadian în psihologia identităţii sexuale a răspuns cu o măsurată competenţă: „Asta se va vedea mai tîrziu.“
DE ACELASI AUTOR Cine (mai) suntem? Frontiere-fantomă Nervi... Dialog despre parabole Pîn
