După... fericirea şi gloria trăită vreme de un sfert de secol sub „înţeleapta” cârmuire a genialului ctitor împuşcat, „ca un câine”, în 1989, România liberă şi democratică a avut parte de trei preşedinţi. Toţi trei, carevasăzică, aleşi de popor, prin vot direct. De ce direct şi nu indirect, prin reprezentanţii naţiei, din parlament? Pentru că aşa a vrut (şi încă mai vrea) poporul - ne explică doct şi argumentat în aceste zile, de fierbere constituţională, istorici, politologi şi constituţionalişti, constatând dumnealor, pe baza tradiţiei şi culturii politice (atâtea câte le au românii) şi a cercetărilor şi barometrelor sociologice că plebea nu prea are încredere în politicieni şi în parlament şi ţine morţiş să-şi aleagă ea înaintemergătorul. Neam de poporeni, răsăriteni, veniţi mai târziu să se înfrupte din deliciile democraţiei şi ale sufragiului universal, românii au un păcat ancestral, cultul tătucului salvator. Dl Iliescu, devenind iute, din preşedinte al Frontului Salvării Naţionale, şef (ales prin vot direct) al statului, s-a bucurat la greu de oportunităţile conjuncturale ale respectivului cult, dominând, realmente, scena politică autohtonă timp de mai bine de un deceniu. Cu ce ne-am pricopsit de pe urma preşedinţiilor sale, ştim bine: o tranziţie mult întârziată în comparaţie cu acelea ale altor ţări foste socialiste, îmbogăţirea rapidă şi peste măsură a multor norocoşi şi băftoşi reprezentanţi ai „capitalismului de cumetrie” de sub oblăduirea primului preşedinte posdecembrist şi salvator.

Când i-a venit apa la moară, opoziţia „de dreapta” şi-a scos şi ea la înaintare un preşedinte ceva mai luminat, cu ştaif universitar, dar tot salvator şi ales, direct de popor (că aşa cerea de fapt şi Legea fundamentală) în persoana dlui Emil Constantinescu. Din păcate, dl Constantinescu n-a gestionat prea bine relaţia sa cu poporul, cu partidele componente