Am scris şi cu alte prilejuri despre câteva nuanţe ale dizidenţei de natură spirituală faţă cu regimurile totalitare, pornind de la preambulul cărţii lui N. Steinhardt, „ Jurnalul fericirii”. Unul dintre exemplele foarte vii este tocmai cel al Mi şcării Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim din Bucureşti şi al vieţii întemeietorului acesteia, Sandu Tudor, devenit Pr. Daniil Teodorescu.

Indubitabil, ceea ce a animat şi coagulat grupul intitulat Rugul Aprins nu a fost de ordin lumesc, cu atât mai puţin politic. Cu toate acestea, nonconformismul majorităţii membrilor de calibru care au participat la această mişcare duhovnicească şi culturală nu putea să nu se proiecteze şi în viaţa socială. Este ceea ce a intuit puterea politică a României comuniste - cu atât mai mult cu cât semnalele de pe teren nu erau deloc liniştitoare.

Talentatul istoric Adrian Nicolae Petcu arată într-un articol recent, în „Ziarul Lumina” din 3 aprilie 2013, cum Sandu Tudor, devenit deja ieroschimonahul Daniil şi stareţ la Schitul Rarău, era filat de autorităţi. Arhivele CNSAS dovedesc aceasta prin multiple note informative, precizează istoricul. Una dintre notele informative descrie polemica în problema evoluţionismului pe care a avut-o stareţul de la Schitul Rarău cu unul dintre studenţii veniţi într-o excursie pe munte. Iată un alt exemplu amintit de Adrian Nicolae Petcu, datat iunie 1956: „Sandu Tudor desfăşoară o vie activitate misionară ortodoxă şi se laudă că i-a combătut pe numeroşi profesori de ştiinţe naturale, compromiţând teoriile evoluţioniste în faţa elevilor cu care acei profesori veneau în excursie. Afirmă că la schit oamenii se simt mai liberi să-şi exprime adevăratele lor concepţii şi că a avut discuţii foarte interesante cu profesori şi studenţi de la Bucureşti, discuţii din care a văzut că tineretul nu acceptă deloc îndoctrinarea cu comunismul. Mă asigur