Regionalizarea ar trebui să fie o bucurie – descentralizarea unui stat prea închistat, prea centralizat şi prea omniprezent, ar putea fi ocazia unei noi relaţii a puterii cu cetăţenii, iar naşterea unor regiuni (mai) autonome ar putea crea o nouă dinamică a dezvoltării întregii ţări. Împărţirea puterii pe mai multe nivele este garantul democraţiei şi factorul de eficienţă economică, datorită apropierii deciziei de cetăţean şi a stimulării competiţiei interregionale.
Deşi lansat cu surle şi trâmbiţe, Consiliul consultativ pentru regionalizare (CONREG) conceput de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, a produs până acum un singur document oficial, intitulat „Disparităţi şi fluxuri în fundamentarea social-economică a regionalizării administrative a României”. Acesta ne lămureşte asupra viziunilor ce stau la baza regionalizării. Deja titlul documentului ne anunţă că, deşi lumea se agită în jurul regionalizării, de fapt nu este vorba decât de un artificiu administrativ, însoţit probabil de acordarea personalităţii juridice, unor regiuni lipsite de orice competenţă. Prin regionalizare administrativă „statul crează autorităţi administrative locale, cărora le deleagă anumite sarcini. Acestea sunt subordonate guvernului.” Adică, toate acţiunile sunt impuse şi controlate de către stat, ceea ce nu înseamnă nici măcar o mică descentralizare, ci eventual o deconcentrare a unor sarcini. În regionalizarea administrativă nici nu poate fi vorba de un transfer oarecare de competenţe, ceea ce înseamnă că, de fapt, toată discuţia legată de centrele regionale, regiuni istorice sau ţinutul secuiesc sunt doar vorbe în vânt.
Regionalizarea înseamnă crearea unor regiuni capabile să se reproducă formal, material şi simbolic, în mod autonom. Însă discuţia la nivelul CONREG elimină din start reproducerea formală şi simbolică, afirmând că importantă este doar